Mihai Viteazul domnitor al Tarii Romanesti

MIHAI VITEAZUL (1593-1601)

            Făuritor al primei uniri politice a ro­mânilor, erou de epopee al luptelor pentru neatârnare şi libertate, Mihai Viteazul s-a născut într-o aşezare de la gurile Ialomiţei,în anul 1558, părinţi fîindu-i Pătraşcu vodă cel Bun (1554-1557) şi Tudora, sora lui Iane Epirotul, ban al Olteniei.

            De puţine ori i-a fost dat istoriei să aibă atâtea împliniri de slavă, atâtea fapte de vitejie, atâtea evenimente cu adânci urme în epocă câte aveau să fie în timpul lui «Ion Mihail voievod... domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei ».

            Instruit (cunoştea greaca, turca), ener­gic, perseverent, Mihai s-a îndeletnicit în tinereţe cu treburi de negoţ. A ocu­pat, în acelaşi timp, din ce în ce mai înalte funcţii dregătoreşti: bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postel­nic, mare agă ban al Craiovei. Promiţând credinţă turcilor şi plata dato­riilor înaintaşilor săi, Mihai a fost nu­mit domnitor în septembrie 1593. Dar, aşa cum scrie cronicarul Ştefan Szamoskozy, «a făgăduit acest lucru pentru că el avea atunci alte gânduri în sufletul său. Încă şi atunci, când i-au dat căciula cu surguci în divan (însemnul domniei), a jurat în inima sa că îndată ce va lua domnia va scoate sabia împotriva turci­lor. Chiar când a ieşit din divan şi a încălecat şi a fost dus de paşă şi begi în locuinţa sa, şi atunci a jurat că va fi duşmanul neînduplecat al turcilor». Împrejurările politice erau favorabile planurilor domnitorului. Criza interna provocată de moartea sultanului Soliman cel Mare, precum şi victoria Spa­niei şi Veneţiei asupra flotei turceşti de la Lepanto, în 1571,au slăbit tăria Imperiului otoman. În Europa s-a constituit o coaliţie antiotomană for­mată din Imperiul habsburgic, Spa­nia, Republica Veneţia, statul papal şi ducatele italiene Toscana, Mantua, Ferrara. În proiectele Ligii se acorda un rol important Ţării Româneşti, pentru care motiv emisarii ei îl îndem­nau pe Mihai Vodă să ridice spada împotriva asupritorilor. Moldova îi era aliată, Aron vodă (1591-1595, cu întreruperi) aderând la ideea luptei pentru independenţă. În interior, dom­nitorul se bucura de sprijinul princi­palelor forţe politice ale ţării, afectate şi ele de greaua povară a dominaţiei turceşti. Războiul antiotoman a început la 13 noiembrie 1594. În acea zi, Mihai a înfrânt corpul de oaste turcă aflat la Bucureşti şi a osândit la moarte pe reprezentanţii sultanului veniţi pentru strângerea birului. Trupele domnitoru­lui au lovit apoi garnizoanele otomane de la Dunăre şi au obţinut la începutul anului următor, la Putineiu, la Stăneşti, la Şerpăteşti, victorii importante asupra oştilor de represiune turco-tătare. Succesele românilor au obligat pe maimarii otomanilor să recurgă la acţiuni militare de amploare. Divanul, convocat în aprilie 1595 la Stambul, a hotărât trimiterea unei oştiri uriaşe să pedepsească pe cutezătorul domnitor. Comanda ei a fost încredinţată lui Sinan Paşa, ostaş încercat în multe şi grele războaie. Lupta a avut loc la Călugăreni în ziua de 13/23 august 1595, într-o zonă mlăştinoasă a râului Neajlov. Mihai a obţinut o strălucită, epo­cală victorie. În iureşul bătăliei, în locu­rile de primejdie se găsea însuşi dom­nitorul, vitejia lui fără seamăn îndemnând la vitejie asemănătoare pe cei aflaţi în preajmă. Patru paşi, şapte sangeaci, trei mii de soldaţi turci au pierit în luptă. Chiar Sinan Paşa s-a găsit în mare primejdie, viaţa fiindu-i salvată de un ostaş rumelian, Deli Hasan, care l-a scos din mlaştina ce-1 înghiţea şi l-a pus cu multă caznă la adăpost.

            «Astfel fu - avea să scrie Nicolae Bălcescu în lucrarea sa „Istoria români­lor sub Mihai vodă Viteazul - acea vrednică, de o neştearsă aducere aminte zi de bătaie de la Călugărem în care românii scriseră cu sabie şi cu sânge pa­gina cea mei strălucită din analele lor. De zece ori mai puţin numeroşi decât duş­manii, ei câştigară asupră-le o biruinţă strălucită şi avură gloria de a învinge un general până atunci încă neînvins. Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpitani, se luptară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului dom­nitor.»

            Deşi biruitor, Mihai s-a retras în munţi în aşteptarea ajutoarelor.Sigismund Bathory, principele Tran­silvaniei (1581- cu întreruperi 1602), şi domnitorul Moldovei, Ştefan Răzvan (aprilie-august 1595), i-au venit în sprijin.

            Întărindu-şi oştirea, Mihai Viteazul a eliberat Târgoviştea şi, la Giurgiu, a obţinut o a doua mare victorie (octom­brie 1595). « Oastea islamică luptându-se cu ghiaurii... - a fost silit să recunoască cronicarul Mustafa Selaniki - a avut foarte multe pierderi, iar cetatea Giur­giului, care de peste un secol era ţinut musulman, fiind bătută timp de două zile... a fost luată prin luptă şi lovituri în văzul serdarului (Sinan paşa).» Eşecul total al expediţiei otomane (cronicarul turc Naima scria că «o asemenea retra­gere dezastruoasă şi înfrângere n-a mai fost pomenită în istorie») a avut un larg ecou în toată Europa. Mihai Viteazul, sub ale cărui flamuri se aflau nu doar românii ci şi oşteni secui, sârbi, bul­gari, gred ori albanezi, a devenit atunci conducătorul în fapt al întregii lumi bal­canice în luptele antiotomane. După noi victorii obţinute la Nicopole, Vidin, Cladova, Mihai a încheiat în 1598 pace cu turcii în schimbul unei sume anuale de bani, aceştia se obligau să nu se ames­tece în treburile interne ale Ţării Ro­mâneşti.

            La 18/28 octombrie 1599 la Şelimbăr, în preajma Sibiului, Mihai a înfrânt pe noul principe al Transilvaniei, aliat turcilor, cardinalul Andrd Bathory.

Trei zile mai târziu, la 21 octombrie / 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, că­lare pe un roib ager, cu mantia brodată cu fir fluturând peste o tunică albă, în­călţat cu cizme de săftian galben, având pe cap o cuşmă de blană scumpă, împo­dobită cu surgiuc de aur şi pene de cocor, iar la şold o sabie bătută cu rubine, a intrat - în fruntea unui somptuos alai - în Alba Iulia. Dieta convocată în aceeaşi lună l-a recunos­cut ca principe pe învingătorul de la Şelimbăr. Prima etapă a actului istoric al unirii ţărilor române a fost înfăptui­tă. La începutul lunii mai 1600, două oştiri treceau munţii în Moldova: una pe la Rodna, condusă de Baba Novac, şi alta prin pasul Oituzului, având în frunte pe însuşi Mihai Viteazul. Ve­neau să alunge pe Ieremia Movilă (1595 cu întrerupere 1606), ostil domnitorului muntean, şi să desăvârşească lucrul început la Şelimbăr. Şi au reuşit. Unirea s-a realizat, întîia dată românii arătându-se lumii - aşa cum aveau să fîe pentru totdeauna abia după 318 ani - sub aceeaşi conducere po­litică.

            Marea înfăptuire a lui Mihai Viteazul a stârnit însă, repede, duşmănii aprige. Nobilimea transilvăneană, sprijinită de habşburgi, s-a răsculat în toamna lui 1600. La Mirăslău, lângă Aiud, oştile domnitorului sînt înfrânte de trupele magnaţilor locali, aliate cu cele con­duse de generalul imperial Gheorghe Basta (8 septembrie 1600). Leşii au intrat în Moldova, unde l-au ridicat în tron din nou pe Ieremia Movilă. În urma luptelor de la Bucov (20 octom­brie 1600) şi Curtea de Argeş, armata cancelarului polon Ioan Zamoysky a aşezat în scaunul Ţării Româneşti un alt protejat, Simion Movilă (1600 -1601), frate cu voievodul moldovean. « Deşi a durat puţin, unirea Ţării Româ­neşti, Moldovei şi Transilvaniei într-un singur stat, sub domnia glorioasă a lui Mihai Viteazul, a devenit pentru gene­raţiile ce s-au succedat un simbol şi un îndemn la luptă necurmată pentru uni­tate şi independenţă naţională» - sub­liniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comu­nist Român, în Expunerea prezentată la Sesiunea solemnă consacrată sărbăto­ririi a 6 decenii de la făurirea statului naţional unitar român.

            Mihai Viteazul a pornit la sfârşitul lui noiembrie 1600 spre Rudolf II, îm­păratul habsburg. A pornit însă nu ca un pribeag, ci - însoţit pînă la hota­rul Imperiului de 7000 oşteni, şi de acolo de o suită de căpitani şi boieri credincioşi - ca un viteaz care trecea prin zile de cumpănă. Înparatul Hradcany din Praga, în sala spaniolă, au avut loc la 1 martie 1601 şi apoi la 5 martie două întrevederi între împă­ratul nehotărât şi slab de fire şi Mihai «bărbat serios» - cum îl descriau con­temporanii- «viteaz şi încercat».

Iniţiator al unor ample şi curajoase planuri de luptă antiotomană (încă în urmă cu un an transmitea Habsburgilor că «va trece Dunărea cu ostaşii din cele trei ţări: Ţara Românească, Moldova şi Ardeal şi cu lefegii plătiţi de împărat şi nu se va întoarce până nu va bate zidurile Ţarigradului»), dom­nitorul - înalt, spătos, cu ochii limpezi şi privirea dreaptă - a făcut o puternică impresie asupra împăratului. Rudolf i-a promis de îndată ajutor. La hotărârea luată a contribuit neîndoielnic şi situaţia nou apărută în Transilvania. Aici, în februarie 1601, nobilii maghiari se răsculaseră şi aduseseră din nou la conducere pe Sigismund Bathory. Arestat prin surprindere la Cluj, dar eliberat puţin după aceea, comandan­tul armatelor habsburge, generalul Bas­ta, a fost silit să se retragă.

            Revenirea lui Sigismund Bathory la putere şi alungarea generalului Basta puneau sub semnul îndoielii planurile austriece privind Transilvania. În ochii curţii imperiale, singurul personaj care putea restabili situaţia era Mihai Vitea­zul. Cu cei 100000 de taleri primiţi de la Rudolf, Mihai şi-a strâns o nouă oştire. Planurile lui vizau refacerea uni­tăţii politice a principatelor române. Într-o scrisoare către boierii munteni, trimisă la 1 mai 1601, domnitorul îşi spunea «principe ereditar» al Ţării Ro­mâneşti, «guvernator şi domn al Tran­silvaniei şi Moldovei». Din Ţara Româ­nească îi veneau veşti bune, boierii cre­dincioşi, în frunte cu Buzeştii, alungându-1 pe Simian Movilă. La fel de bune erau şi veştile din Transilvania, unde se bucura de aleasă preţuire şi era aşteptat să se reîntoarcă. Steaua dom­nitorului român începea din nou să lumineze.

            La 3 aprilie 1601, Mihai plecă din Praga spre Viena. La 11 mai s-a întâlnit la Caşovia cu Basta, care trebuia şi el să participe la acţiunile din Transilvania.

            La Guruslău, în vecinătatea Zalăului, Mihai Vodă a întâlnit trupele principe­lui Transilvaniei, Sigismund Bathory, întărite cu cateva steaguri de oaste tri­mise de Ieremia Movilă şi de turci. În după-amiaza zilei de 3 august 1601, a avut loc lupta. Atacul năvalnic al aripei drepte a oştirii comandată de însuşi Mihai a fost hotărâtor. Învins, Bathory fuge spre Moldova, lăsînd pe cîmpul de luptă 45 de tunuri, care întregi cu mu­niţie, numeroşi morţi, răniţi, prizo­nieri. Cucerirea Transilvaniei şi reedi­tarea evenimentelor care duseseră la unirea politică a românilor erau acum, după Guruslău, un fapt pe deplin po­sibil. Mihai devenise iarăşi o problemă pentru politica expansionistă a Habsburgilor.

            În zorii zilei de 9/19 august 1601, pe când Mihai şi vitejii lui se aflau pe Câmpia Turzii, un detaşament de 300 de germani şi valoni trimişi de generalul Basta s-a apropiat de cortul domnito­rului «Iar când fu într-o dimineaţă - scrie Letopiseţul cantacuzin - văzu Mihai Vodă oaste nemţească viind cătră cortul lui, unii călări, alţii pedeştrii şi socoti Mihai Vodă că acestea sunt aju­tor lui, şi nimica de dânşii nu se temea.

            Iar ei, procleţii, nu au fost ajutor, ci vrăjmaşi. Şi deacă văzu că sosesc, eşi Mihai Vodă din cortu său înaintea lor vesel şi le zise: Bine aţi venit voinicilor, vitejilor. Iar ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice, cu săbiile scoase.

            Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altu degraba îi tăe capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca un co­pac.»

            Luându-i viaţa prin trădare, duşmanii nu i-au putut lua însă meritul şi cinstea marilor lui izbânzi. Înfruntarea lavinei otomane şi salvarea ţării prin victorioa­se lupte pentru neatârnare au adus erou­lui român preţuirea întregii Europe. «Dacă a fost vreodată - scria un pe­riodic din Roma anului 1600 - un principe demn de glorie pentru faptele istorice săvârşite de el, acesta este domnul Mihai, principele românilor.» În lumina albă care, de peste trei veacuri, îi apoteozează domnia, marea faptă istorică a eroului: realizarea pri­mei uniri a ţărilor române se distinge cu osebire.

            «Când el e din poporul meu - îşi aşternea în slove curate gândul înalt despre Mihai Viteazul marele istoric Nicolae Iorga - ...când el a încurajat pentru totdeauna cu strălucire numele nostru şi l-a buciumat în lumea largă... când printr-însul s-a săvârşit ... uimitoa­rea minune a strângerii noastre laolaltă sub acelaşi steag de biruinţă... cum aş putea să nu închin prinosul smeritei mele iubiri Străbunului »

Sursa foto: http://punctul.ro/wp-content/uploads/2012/10/pic_5328_1312543392.jpg