Hanul Manuc

    Unul dintre hanurile bucureștene care s-au bucurat de o faimă deosebită în prima jumătate a secolului al XIX-lea este Hanul Manuc. Această faimă se datoreaza în cea mai mare măsură lui Manuc Bei, un om despre care s-au spus atât de multe, adevăruri și legende, încât figura sa nu se va putea reduce niciodată la proporțiile juste ale adevărului istoric. Bogat și mai târziu foarte bogat, puternic prin relațiile politice pe care și le-a făcut, el urcă scara măririlor cu mare ușurință, încărcat de titluri și recunoștințe, dar se prăbușește când nimeni nu se aștepta la aceasta.

     Manuc Mârzaian s-a născut într-o familie înstărită, dar la numai 16 ani, în 1785, după moartea tatălui său, a trebuit să preia afacerile acestuia. Era tânăr și fără prea multă experiență negustorească, dar a reușit să sporească averea tatălui într-un mod surprinzător. Hanul care îi poartă numele a fost plănuit, conform cronicilor, încă de la primele călătorii de afaceri în Țara Românească. El a căutat să construiască ceva care să contravină ideilor de negoț de prăvălie ale momentului.

     Construcția a început în a doua jumătate a anului 1806. Ideea a fost una surprinzătoare, pentru vremurile respective, iar Manuc chiar asta a vrut.

     Construcția a fost o ciudățenie chiar și prin comparație cu alte hanuri-cetăți ale secolului al XVIII-lea, prin arhitectura mai prietenoasă, mai atractivă, mai puțin dură.

     Galeriile în arcade sculptate, scările largi și monumentale, ornamentele care încadrau ușile și ferestrele, toate au fost un spectacol pentru privitori, la vremea respectivă.

     Hanul avea peste 100 de camere, 10 magazii și un tunel în care încăpeau 500 de persoane.

     Nu se știe clar cum arăta hanul pe atunci, dar primele însemnări referitoare la acest lucru arată că hanul avea subsol, parter și etaj. La subsol se găseau 15 pivnițe, la parter se aflau 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, 16 camere de servitori și bucătari, 4 camere laterale și un tunel în care încăpeau 500 de persoane. La etaj, se aflau 107 camere, iar în curte se afla o cafenea și o grădină cu fântână arteziană. În aceste locuri au fost găzduiți demnitarii care au purtat negocierile de pace care aveau să curme războiul ruso-turc din 1806-1812.

     După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile.

      În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

      La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii. Ca rezultat al constatări facute de Faiser, arhitectul-sef al Bucurestiului, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea și reconstrucția unei mari părți a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moștenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluție, și timp de mai mulți ani, până în 1841, are loc un șir de jalbe, de cereri, de amenințări și expertize ce au ca obiect reparațiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparații erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

      Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864. Dintre clauzele acestui contract se remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri. „Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputația hanului.”

      În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investește în reparația clădirii și îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei și pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susținut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulțime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, și ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

      Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru de către Imperiul Rus.

sursa foto: http://www.hanulluimanuc.ro/admin/wp-content/themes/hanulmanuc/img-slider/home8.jpg, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/21/Hanul_lui_Manuc_180920111754.jpg,http://www.restograf.ro/wp-content/uploads/2011/03/Hanul-lui-Manuc-restaurant-si-cafenea-10.jpg,http://www.romaniapozitiva.ro/wp-content/uploads/2011/05/hanul-lui-manuc-1.jpg,http://fc09.deviantart.net/fs71/f/2011/183/d/d/hanul_lui_manuc_by_lestatis-d3ktjqo.jpg,http://bucurestifm.ro/wp-content/uploads/sites/2/2014/09/Hanul-lui-Manuc-foto-Carol-Popp-de-Szathmary.jpg,http://www.romaniapozitiva.ro/wp-content/uploads/2011/05/hanul-lui-manuc-2.jpg,http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8c/Hanul_lui_Manuc,_1860.jpg