Zaharia Stancu scriitor

STANCU, ZAHARIA

            Zaharia Stancu s-a născut la data de 5 octombrie 1902, în comuna Salcia, judeţul Teleorman şi a murit în data de 5 decembrie 1974, la Bucureşti.

            Poet, prozator şi ziarist.

            Fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei (născută Delcea Bratu), familie de ţărani.

            Neputând continua învăţătura, din lipsă de mijloace, este dat ucenic la o tăbăcărie din Roşiorii de Vede (1915). Se întoarce în sat în timpul primului război mondial, lucrând ca argat.

            Peregrinări prin Balcani (1917), vânzător de ziare în Bucureşti, apoi ajutor de arhivar la Judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920).

            Elev la Liceul din Roşiorii de Vede (1920-1922).

            Funcţionar în Bucureşti (1922-1923), aici intrând în viaţa literară şi ziaristică.

            Debutează ca ziarist în Victoria (1920), iar ca poet, în acelaţi an, la Adevărul literar şi artistic.

            Colaborează susţinut la Săgetătorul, Universul literar, Gândirea; frecventează cenaclul revistei Sburătorul şi cel al revistei Vieţii noi.

            Debut editorial cu volumul Poeme simple, în 1927, volum premiat deSocietatea Scriitorilor Români.

            Îşi ia bacalaureatul la Piteşti (1931), după care se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care o abandonează.

            Editează revista Azi (1932-1940), ziarul Credinţa (1934), şi, împreună cu Constantin Clonaru , editează, revista Lumea românească (1937-1939).

            În 1939 conduce Revista română.

            Pentru atitudinea sa antifascistă este internat în lagărul de la Târgu-Jiu.

            Succesul neaşteptat al romanului Desculţ (1948), decide cariera de prozator a lui Zaharia Stancu.Romanele sale, traduse în peste 130 de limbi ale Pământului , îi dobândesc o reală celebritate.

            În 1971 primeşte Premiul «Herder».

            Prestigiul omului şi creatorului fecund a fost real, cu toate inegalităţile operei: ales în 1947 preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, în 1966, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (reales în 1968 şi 1972).

            Confesiunile publicate în ultimii ani (fragmente dintr-o carte de «memorii», neîncheiată) precum şi poeziile impregnate de presimţirea sfârşitului completează profilul unei opere întinse, nelipsită de un principiu arhitectural ce-i conferă unitate.

            OPERA:

            Poeme simple, Bucureşti, 1927 (1957) ; Antologia poeţilor tineri, Taifunul, Bucureşti, 1937; Clopotul de aur, Bucureşti, 1939; Pomul roşu, Bucureşti, 1940; Iarba fiarelor, Oameni cu joben, Bucureşti, 1941; Anii de fum, Bucureşti, 1944; Zile de lagăr, Bucureşti, 1945; Secolul omului de jos, Bucureşti, 1946; Desculţ, Bucureşti, 1948; Călătorind prin URSS, Bucureşti, 1950; Dulăii, Bucureşti, 1952; Florile pământului, Bucureşti, 1954; Însemnările şi amintirile unui ziarist, Sarea e dulce, Bucureşti, 1955; Iarbă, Bucureşti, 1957; Rădăcinile sunt amare, I-V, Bucureşti, 1958-1959; Clopote şi struguri, Bucureşti, 1960; Printre stele, Carul de foc, Bucureşti, 1960; Cele mai frumoase poezii, Jocul cu moartea, Constandina, Bucureşti, 1962; Pădurea nebună, Bucureşti, 1963; Şatra, Ce mult te-am iubit, Opere, I, Bucureşti, 1968; Vântul şi ploaia, Bucureşti, 1969; Cântec şoptit, Povestiri de dragoste, Bucureşti, 1970; Scrieri, I-VII, Bucureşti, 1971-1975; Pentru oamenii acestui pământ, Bucureşti, 1971; Sabia timpului, Bucureşti, 1972; Poeme cu lună, Triumful raţiunii, Bucureşti, 1973; Uruma, Bucureşti, 1974; Viaţă, poezie, proză..., Bucureşti, 1975.

Sursa foto: http://assets.a1.ro/2012/10/05/117423/zaharia-stancu_size1.jpg