STĂNESCU, NICHITA
Nichita Stănescu s-a născut în data de 31 martie 1933, la Ploieşti şi a murit la 13 decembrie 1983, în Spitalul Fundeni din Bucureşti.
Poet.
Provine dintr-o familie de intelectuali.
Studii medii şi liceale în oraşul natal şi Bucureşti. Absolvent al Facultaţii de Filologie din Bucureşti (1957).
Debutează cu poezii aproape concomitent, în Tribuna şi Gazeta literară (1957), iar editorial, cu volumul Sensul iubirii (1960).
Afirmat într-un climat de promovare a tinerelor talente («Generaţia » ʼ60), Nichita Stănescu devine în scurtă vreme unul dintre principalele nume ale liricii româneşti contemporane.
Este tradus în mai multe limbi străine; i se acordă de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1969, 1972 şi 1975). Laureat al Premiului Internaţional «Herder», în 1975.
Poet al zborului, al bucuriei pure, Nichita Stănescu evoluează treptat spre o lirică în care conceptualizarea câştigă un rol cât mai important.
Poetul Elegiilor dă «viziunii» un loc central în poetica sa, care se configurează astfel ca o tentativă de construire a unui cosmos, înălţat de Amfion prin cântec, până dincolo de rostire, în spaţiile rarefiate ale «necuvintelor».
OPERA:
Sensul iubirii, Bucureşti, 1960; O viziune a sentimentelor, Bucureşti, 1964; Dreptul la timp, Bucureşti, 1965; 11 Elegii, Bucureşti, 1966; Afla, Bucureşti, 1967; Oul şi sfera, Bucureşti, 1967; Roşu vertical, Bucureşti, 1967; Laus Ptolemaei, Bucureşti, 1968; Necuvintele, Bucureşti, 1969; Un pământ numit România, Bucureşti, 1969; Cinci degete, Piteşti, 1969; Poezii, Bucureşti, 1970; În dulcele stil clasic, Bucureşti, 1970; Cartea de recitire, Bucureşti, 1972; Măreţia frigului, Iaşi, 1972; O literă în oglindă, Piteşti, 1972; Belgradul în cinci prieteni, Cluj, 1972; Clar de inimă, Iaşi, 1973; Starea poeziei, Bucureşti, 1975; Poetica magna, Iaşi, 1978.
Sursa foto: http://ziaruloval.ro/wp-content/uploads/2012/12/nichita-stanescu.jpg