Horea - Closca - Crisan eroi si martiri romani

HOREA, CLOŞCA, CRIŞAN (sec. XVIII)

            În deceniile de după jumătatea veacu­lui al XVIII-lea, situaţia românilor din Transilvania s-a înrăutăţit, opresiunea socială şi naţională devenind tot mai greu de suportat. Obligaţiile populaţiei faţă de carmuire, de nobili şi bise­rică sporeau an de an. Dările nu în­cetau să crească. Ţăranii trebuiau să muncească de multe ori întreaga săptămînă în folosul proprietarilor de  pamant, zilele de robotă fiind în mod abu­ziv aproape dublate. Moţilor - locui­torii munţilor Apuseni - li s-au luat puţinele drepturi pe care le mai aveau.

            Li s-au luat păşunile, li s-au luat pă­durile. «Regimul feudal ale cărui trăsă­turi oribile s-au şters aproape pretutin­deni pe pămant - scria atund un pu­blicist francez, J. P. Brissot de Warville -îşi păstrează încă toate rigorile în sanul acestui... ţinut. Negrii din insulele noastre nu duc o existenţă atat de infer­nală...»

            Românii transilvăneni s-au răsculat în toamna anului 1784. în fruntea lor au fost, eroi şi martiri, Horea, Cloşca şi Crişan.

            Vasile Ursu Nicola (circa 1730-1785) era iobag fiscal, adică iobag al statului. Născut la Arada, cătun al Albacului, Vasile Ursu a îndrăgit de tanăr cantul la fluier. Ştiind să horească frumos, moţii l-au numit Horea. Tot de tanăr a îndrăgit oamenii în mijlocul cărora trăia. Împreună cu ei a suferit greul asupririi feudale, al exploatării exerci­tate de stăpânirea habsburgică. În mai multe randuri a plecat la Viena să ceară împărătesei Maria Tereza şi apoi ur­maşului ei, împăratul Iosif al II-lea, uşurarea stării românilor. Bărbat drept şi darz, Horea era, cum îl descrie un contemporan « de talie mijlocie, mai mult uscăţiv şi zvelt...; îmbrăcămintea după croi valah; ţundră valahă pană la ge­nunchi, tivită pe două margini cu postav roşu, cioareci strimţi... cisme în picioare, iar pe cap căciulă neagră. Straşnic po­runcitor. Precum se vede din întreaga lui înfăţişare şi din faptele sale... era născut pentru) stăpanire» (pentru a conduce).

            În toamna anului 1783, Horea şi o de­legaţie de moţi au plecat încă o dată la Viena - a patra oară. N-a putut ajunge în faţa împăratului decat după o lungă aşteptare, abia în primăvara urmă­toare. În audienţa ce a avut loc la 1 apri­lie 1784, Iosif al II-lea va fi făcut promi­siuni de îndulcire a traiului românilor.

            Horea şi membrii delegaţiei s-au întors în Transilvania, unde au găsit mare fierbere. La îndemnul nobilimii ce se vedea cu moşiile nelucrate, administraţia locală împiedica pe ţăranii şerbi, uneori cu forţa, să se înroleze în armată (conform unui decret imperial emis de curand, decret care a găsit ecou larg în randul ţărănimii dependente, iobagii care se înscriau de bună voie în regi­mentele grănicereşti scăpau de greaua muncă pe pămîntul stăpanilor lor şi deveneau liberi). La 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu din preajma Bradu­lui, autorităţile au atacat pe ţăranii porniţi, sub conducerea lui Crişan, la Alba Iulia, pentru încorporare. Inci­dentul de ia Curechiu a declanşat ma­rea răscoală a ţăranilor din 1784. Flăcă­rile ei au cuprins munţii, întinzandu-se apoi repede pană în părţile Banatului, la apus, ale Sibiului, spre sud, şi, la mia­zănoapte, pană către Maramureş. Ală­turi de moţii din Apuseni şi ţăranii ro­mâni de pe Târnave, de pe Mureş sau din ţinutul Clujului, la răscoală au participat şi mulţi iobagi maghiari, numeroşi saşi şi secui.

            Mania răsculaţilor s-a îndreptat împo­triva reprezentanţilor aparatului ad­ministrativ opresor, împotriva biseri­cii, a nobilimii. În sufletele asupritori­lor s-a cuibărit spaima faţă de ţăranii răzvrătiţi, de căpeteniile acestora, de Horea.

«Pân-a fost Horea împărat
Domnii nu s-au desculţat.
Nici în pat nu s-au culcat
Pranz la masă n-au mancat.»

            Biruitori peste tot, răsculaţii au trimis, la 11 noiembrie 1784, nobililor refugiaţi la Deva, în numele lui Horea, un ulti­matum. Prevederile acestuia însemnau în fapt desfiinţarea oranduirii feudale: «Nobili să nu mai fie - glăsuieşte docu­mentul - ci fiecare, dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din ea să trăiască. (Nobilii)... să plătească dare ca şi poporul de rand. Păminturile lor să se împartă între poporul de rand».

            Împreună cu armatele imperiale venite în ajutor, nobilii au izbutit să înfrângă pe răsculaţi la Mihăleni, la 7 decembrie 1784.

            După o săptămînă de noi lupte, Horea a dispus întreruperea ostilităţilor, el şi ceilalţi conducători retrăgându-se, în aşteptarea primăverii, în pădurea Scoruşet din munţii Gilăului. Autorităţile au pus preţ 300 galbeni pe capul lui Horea. Trădat de pădurarul Anton Melzer din Abrud, Horea şi ai lui au fost prinşi la 27 decembrie 1784. Fe­recaţi în lanţuri, au fost duşi la Alba Iulia şi zvarliţi în celulele de deasupra porţii cetăţii.

            Uitandu-şi promisiunile, împăratul Iosif al Il-lea dispuse comisarului regal ca prinşii «să fie purtaţi prin locurile unde au făcut cele mai mari ticăloşii, pentru a fi arătaţi, ca o înspăimântătoare pildă, poporului de rand şi complicilor lor amăgiţi, şi apoi să fie executaţi într-un chip spectaculos, într-o zi dinainte anun­ţată, într-un loc capital, unde să se poată strange cat mai mulţi supuşi şi unde se găsesc şi cele mai neastampărate capete».

            Porunca împăratului s-a împlinit. Ho­rea a fost purtat pe jos prin satele cu­prinse între Alba rulia şi Deva. La 26 februarie 1785 a fost condamnat la moarte. Două zile mai tarziu, Horea - alesul moţilor, tribunul lor - a fost executat conform procedurii codului terezian, prin frângerea corpului cu roata.

            Ioan Oargă, zis Cloşca (1747-1785), a fost şi el iobag fiscal. Era originar din preajma Abrudului, de la Cărpiniş. A făcut, împreună cu Horea, de trei ori drum la Viena, ca delegat al satelor de români din Ţara Moţilor. În timpul răscoalei a fost numit căpitan. A con­dus operaţiile din zona Abrudului, cu­cerind Campenii, Abrudul, Roşia, pre­cum şi satele de pe valea Arieşului. La 12 noiembrie 1784 a încheiat la Tibru, în condiţii favorabile răsculaţilor, un armistiţiu cu austriecii. În clauzele lui se prevedeau, printre altele, eliberarea răsculaţilor întemniţaţi şi emancipa­rea ţăranilor din iobăgie, prin înrolarea lor sub steaguri.

            Cloşca a fost cel mai de nădejde prie­ten al lui Horea. Împărţind acelaşi des­tin cu eroul din Albac, Cloşca a sfarşit împreună cu el, la Alba Iulia, în trista zi de 28 februarie 1785.

            Crişan (Marcu) Giurgiu (1733-1785), s-a născut pe Valea Crişului, în satul Vaca, azi Crişan. A trăit o vreme la Cărpiniş, probabil ca iobag fugit. La 1 noiembrie 1784, la Curechiu, unde se afla în fruntea ţăranilor porniţi la Al­ba Iulia să se înroleze, caţiva soldaţi au tras asupra lui. Gloanţele nu l-au ni­merit, dar fapta soldaţilor a declanşat mania celor de faţă. Aceştia au tăbărât degrabă asupra cătanelor, i-au dezar­mat, bătut şi alungat, căpeteniile lor - doi juzi ai nobililor şi un gornic - fiind ucise. Răscoala a început. La 3 noiembrie, Crişan a zdrobit împotrivirea armată a nobililor din Ribiţa.

            Împreunându-şi cetele cu cele ale lui Horea şi Cloşca, a luptat apoi cu ei în zona Zarandului. Minte ageră şi fire activă, Crişan nu a pus temei pe vorbele înşelătoare ale Habsburgilor. După în­cheierea armistiţiilor cu aceştia (Tibru, Valea Bradului), Crişan a continuat lupta, înfrângînd armatele imperialilor la Brad (27 noiembrie 1784). Retras în munţi după înăbuşirea răscoalei, a fost prins prin trădare la 30 ianuarie 1785.

            Două săptămani mai târziu, la 13 fe­bruarie, şi-a luat viaţa într-o celulă a temniţei din cetatea Alba Iulia.

Sursa foto: http://2.bp.blogspot.com/-rf3Qz04gvn4/UTivkmy3kWI/AAAAAAAAAQ4/N4POKQpcxdY/s1600/Horea-Closca-si-Crisan.jpg