Comandantu Iancu de Hunedoara

IANCU DE HUNEDOARA (1407 - 1456)

            Mare comandant de oşti, vestit viteaz al evului nostru feudal, Iancu de Hune­doara s-a născut într-o familie de ro­mâni transilvăneni investită, ca multe altele, cu sarcina de a păzi graniţele statului. Tatăl său, Voicu, a fost înnobi­lat de regele Sigismund de Luxemburg şi răsplătit, pentru merite de seamă do­vedite pe câmpul de luptă, cu ţinutul Hunedoarei, domeniu care va împru­muta familiei numele său. Iancu avea atunci, se pare, doi ani.

            Adolescenţa şi tinereţea şi le-a consa­crat îndeosebi deprinderii meseriei ar­melor. Iancu s-a distins de timpuriu ca un bravoştean, ca un conducător de nădejde. Despre el, cronicarul Toroczi a scris că era «om dornic de lupte, născut pentru mânuirea armelor şi iscusit în conducerea războaielor; şi precum peştii au fost creaţi pentru a înfrumuseţa apele iar cerbii pădurile cele umbroase, tot aşa el s-a născut pentru a se ilustra în meşteşugul armelor şi în conducerea bătăliilor». În anul 1438 a fost numit ban de Severin. Trei ani mai târziu, în 1441, a fost desemnat ca voievod al Transilvaniei. În această calitate a luat măsuri energice de stăvilire a certu­rilor feudale şi, pentru a face faţă atacu­rilor otomane, a întărit oştirea.

            Prima ciocnire importanta cu armatele tur­ceşti a avut loc în 1442. Mezid, beiul de Vidin, pornise pe neaşteptate, în primă­vara acelui an, împotriva Transilvaniei. Lupta a avut loc la 18 martie la Sântimbru, lângă Alba Iulia. Surprins nepregă­tit, Iancu nu a putut răspunde cum se cuvenea atacului otoman. Voievodul român nu s-a descurajat, ci, mobilizând repede toate forţele militare ale ţării (cronicarul Bonfini scria că «a adunat ostaşi din sate şi oraşe... să slujească în oaste spre mântuirea comună»), a atacat pe turci patru zile mai târziu, într-un loc numit Poarta de Fier. Aici a obţinut o victorie strălucită. în bătălie, Mezid şi fiul său şi-au pierdut viaţa. O mare expediţie otomană, condusă de beglerbegul Rumeliei, Sehabedin, a fost înfrântă în toamna aceluiaşi an, 1442, de Iancu, sosit în ajutorul Ţării Româ­neşti. Lupta a avut loc pe cursul supe­rior al râului Ialomiţa. Un sangiac bei şi patru bei au pierit atunci în bătălie.

            O uriaşă pradă de război (5 000 cămile, cai şi catâri, numeroase steaguri, cor­turi, veşminte scumpe şi bogăţii) a că­zut în mâinile românilor. Răsunetul european al biruinţei de pe Ialomiţa l-a impus pe Iancu drept cel mai de sea­mă cavaler al lupta antiotomane. În toamna şi iarna anului 1443, neosteni­tul voievod transilvănean a pornit o altă expediţie, cunoscută sub numele de campania lungă. În fruntea a 35 000 de oameni, el a trecut munţii Balcani, obţinând împotriva otomanilor şase victorii. Râvnitori la gloria viteazului român; regele Ungariei Vladislav şi no­bilii săi au organizat şi ei, în anul ur­mător, o expediţie antiotomană. Sfa­turile lui Iancu, bazate pe o îndelun­gată experienţă militară, nu au fost luate în seamă de orgolioşii cruciaţi. La 10 noiembrie 1444, sultanul Murad al II-lea, în fruntea unei nume­roase oştiri, obţinu victoria de la Varna. Moartea regelui Vladislav în această luptă a determinat dieta Ungariei, întrunită în iunie 1446 la Rakos, lângă Buda, să aleagă pe Iancu de Hune­doara ca guvernator al ţării - Regni Hungariae Gubernator generalis. În această funcţie a întreprins acţiuni me­nite să sprijine dezvoltarea oraşelor transilvănene, a autorizat întărirea for­tificaţiilor Sibiului şi Braşovului, a redat Clujului vechile privilegii pier­dute ca urmare a participării locuito­rilor lui la răscoala de la Bobâlna, a sprijinit comerţul, a luat unele măsuri de limitare a abuzurilor săvârşite îm­potriva ţăranilor. La indicaţiile sale, dieta Ungariei a cerut ca, în condiţiile achitării prealabile a dării pe pământ, să se respecte dreptul de liberă stră­mutare a ţăranilor.

            În anul 1448, Iancu de Hunedoara a reluat iniţiativa unor campanii antio­tomane de anvergură, la care urmau să participe detaşamente ale Republicii veneţiene, ale regelui Franţei, papei, împăratului Germaniei, ducelui Burgundiei. Ajutorul acestora nu a venit însă, Iancu pornind la luptă doar cu oastea sa de aproximativ 22 000 de sol­daţi, majoritatea pedestraşi. S-a în­dreptat spre Macedonia, unde aveau să i se alăture albanezii lui Gheorghc Castriotul, zis şi Scanderbeg, şi de aici la Salonic, după care, în a doua fază de operaţiuni militare, plănuia să elibereze întreaga Peninsulă Balcanică de turci. Trădarea unor aliaţi precum şi superioritatea numerică a trupelor duşmane au determinat oprirea ofen­sivei lui Iancu de Hunedoara la Kosso vopolje. Prin armistiţiul din 20 noiem­brie 1451, şi apoi prin pacea de la Adrianopol (13 aprilie 1452), confir­mată de însuşi aprigul sultan Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului, turcii se obligă să nu atace Ţara Românească, Transilvania, Ungaria şi nord-vestul Peninsulei Bal­canice (Serbia. Raguza) şi să nu con­struiască fortificaţii noi pe linia Dunării.

            Nobilimea maghiară, nemulţumită de conducerea autoritara a lui Iancu de Hunedoara, a ales in 1452 ca rege al Ungariei pe nevârstnicul Ladislau. Ian­cu a rămas în fruntea oştilor regatului, în funcţia de căpitan suprem.

            În anul 1456, sultanul Mohamed al II-lea a pornit o mare campanie mi­litară împotriva Europei centrale, ducând cu sine o armată numeroasă şi puternică, aşa cum «nu numai ochiul omenesc nu mai văzuse - spunea chiar Iancu de Hunedoara - dar nici mintea nu putea să şi-o închipuie». Oprite în faţa Belgradului, prima cetate de seamă care trebuia cucerită, oştile otomane au început în grabă asediul ei. Loviţi zi şi noapte de năprasnice atacuri, apărătorii oraşului rezistau cu greu. «Obuzele artileriei - relata un con­temporan - năruiau puternicile ziduri ale cetăţii, iar mortierele aruncau pie­troaie grele, care, căzând în interiorul zidurilor cu o putere neînchipuită, uci­deau cu iuţeala fulgerului orice vieţui­toare atingeau». Astupând o parte din şanţurile care înconjurau cetatea, tur­cii se apropiaseră primejdios de forti­ficaţii. Mohamed dădea ultimele dis­poziţii pentru asaltul cel mare. Atunci, în acele grele zile, a sosit în ajutorul asediaţilor Iancu de Hunedoara. Lupta a început în zorii zilei de miercuri, 21 iulie 1456 (după calendarul musulman: cearşamba, 17 Saban 860). Strateg îndrazneţ Iancu a adoptat un plan menit să anuleze copleşitoarea superioritate numerica a adversarului. El a lasat trupele sultanului să pătrundă într-o zonă a oraşului întărită cu grijă înainte după care a doua zi a pornit contraatacul. «Când însă s-a dat consemnul şi trâmbiţa a rasunat – scria cronicarul bizantin Chalcocondil – atunci cei ce mai înainte au fost pe ziduri au alergat din nou pe metereze şi-au prins înăuntru pe ieniceri, iar ce ce erau cu Choniat (Huniade) s-au repezit deodată asupra ienicerilor». Un corp de oşteni a cucerit artileria aliotmanilor, distrugând o parte din tunuri, trăgând cu celelalte în duşmanii îngrămădiţi în strâmtul spaţiu din oraş unde erau încercuiţi. Lăsând pe câmpul de luptă douăzeci şi patru de mii de morţi - printre ei şi căpetenii cunoscute ca Asan, aga ienicerilor, şi Karagea, beglerbegul Rumeliei - sultanul părăsi în ruşine ţinutul.

            Pe când Europa sărbătorea această mare biruinţă, la 11 august 1456, la Zemon, lângă Belgrad, îmbolnăvit de ciumă, se stingea din viaţă în plină glorie acela care, aşa cum glăsuieşte inscripţia de pe piatra lui de mormânt de la Alba Iulia, a fost lumina lumii: Iancu de Hunedoara. Întocmai mari­lor eroi ai luptelor pentru neatârnarea neamului: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Vitea­zul, şi Iancu de Hunedoara şi-a dăltuit efigia - cu spada şi vitejia - în templul de marmură al istoriei.

Sursa foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/18/Iancu_Hunedoara.jpg