Voievodul roman Litovoi

LITOVOI (înainte de 1247 -1277)

            Acordată de regele maghiar Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi (sau ospita­lieri), cunoscuta diplomă a ioaniţilor din 1247 menţionează la sud de Carpaţi existenţa a patru cnezate şi voievodate româneşti. Într-una din depre­siunile carpatine din nordul Olteniei se afla cnezatul lui Ioan. Tot în nor­dul Olteniei se găsea cnezatul lui Farcaş. Voievodatul lui Seneslau este men­ţionat de diplomă ca stăpânind o forma­ţiune politică românească care se întin­dea din munţi până în zona de câmpie şi care îşi avea centrul în depresiunea Titeştilor sau a Arefului.

            De asemeni, într-o depresiune, mai mare însă, în depresiunea Târgului Jiu, se afla centrul formaţiunii prestatale conduse de Litovoi. Ea cuprindea ambele versante ale Carpaţilor, întinzându-se la nord până în Haţeg, şi spre miazăzi până în ţinuturile câmpiei olte­ne. Pământurile sale mănoase, nume­roasele păşuni, pădurile falnice, bogate în vânat,şi apele limpezi, cu peşte mult, permiteau locuitorilor să practice agri­cultura, să se ocupe de creşterea vite­lor, de pescuit, de negoţ.

            Cârmuitor înţelept şi oştean viteaz, Li­tovoi a condus cu pricepere, timp de peste trei decenii, destinele voievodatului său. El a trebuit să înfrunte două mari primejdii care îl ameninţau din afară: tendinţele de cucerire a terito­riilor româneşti dintre munţi şi Du­năre - tendinţe manifestate de mo­narhia ungară - şi năvălirile pustii­toare ale tătarilor. Folosind cu pricepere momentele de slăbire a puterii Hoardei de Aur, Litovoi a acţionat în sensul întăririi propriei autonomii şi a extinderii autorităţii sale. Astfel s-au creat premisele constituirii unui stat puternic românesc între Carpaţi şi Dunăre. Existenţa lui era neconvena­bilă însă planurilor politice ale monar­hiei maghiare, care îşi vedea stăvilită expansiunea în zonele sud-carpatine. De aceea, între noul rege de la Buda, Ladislau al IV-lea Cumanul, şi Litovoi au izbucnit conflicte. Pretenţiile de su­zeranitate ale lui Ladislau asupra ţinu­turilor româneşti unite sub conducerea lui Litovoi au fost respinse. Regele a trimis atunci, în anul 1277, o puternică oaste. În timpul luptei, voievodul ro­mân a căzut eroic, răpus de numărul mare al adversarilor.

            Memoria lui Litovoi rămâne legată în istorie de un moment important al pro­cesului de constituire a statului feudal al Ţării Româneşti, proces care avea să fie desăvârşit jumătate de veac mai apoi, în timpul lui Basarab I Întemeietorul.