Famili Ghiculestii

GHICULEŞTII (sec. XVII- XIX)

            Familie de veche origină, Ghiculeştii au dat Ţării Româneşti şi Moldovei zece voievozi cu douăzeci şi cinci de domni şi cu peste trei sferturi de veac de guvernare (după Basarabi şi Muşatini, Ghiculeştii au fost neamul cu cei mai mulţi domnitori şi cu cea mai lungă domnie în cele două principate româ­ne). Ei s-au făcut remarcaţi ca autori ai unor reforme cu caracter sodal, ca apărători ai autonomiei ţărilor române, ai hotarelor, ca personalităţi ce au con­tribuit la dezvoltarea artelor şi cul­turii.

            Primul domnitor din familia Ghiculeştilor, întai în Moldova (1658-1659), apoi în Ţara Românească (1659-1660) a fost Gheorghe Ghica. În tinereţe fu­sese neguţător, iar sub Vasile vodă Lupu_;boier cu diferite dregătorii: mare şetrar, mare medelnicer, mare stolnic, mare vornic al Ţării de Jos. Loial principelui său şi bun diplomat, «om cuntenit (cumpănit) la vorbă şi scumpu de credinţă» - cum îl descrie Miron Costin - Gheorghe Ghica a primit de la Vasile Lupu sarcina unor solii la Poartă, în Transilvania, la tătari. Sub Gheorghe Ştefan (1653-1658) cu care, dealtfel, era rudă, Gheorghe Ghica a fost capuchehaie la Poartă. Cu sprijinul marelui vizir Mehmed Koprulii, de care - cum scrie Ion Neculce - se legase cu jurămant în anii tinereţii «să se ajute unul pe altul şi care din ei va reuşi... să nu dea uitării nici pe celălalt», Gheorghe Ghica a primit domnia (1658). După o şedere de mai bine de un an în Moldova, Ghica vodă a venit domnitor la Bucureşti. Ţara Româ­nească trecea atunci printr-o perioadă grea, armatele străine pornite împotriva viteazului Mihnea al III-lea provocandu-i răni adanci. Ghica vodă a luat degrabă măsurile ce se impuneau.

            « Iar Ghica vodă deaca s-au aşăzat la scaun în Bucureşti  scrie Letopiseţul cantacuzinesc trimis-au poruncă în ţară ca să să strangă cine va fi rămas şi să-şi meargă cineşi la moşiia lui, să se apuce de hrana lui... Şi arăta milă mare asupra săracilor şi le făcea jude­cată dreaptă. Niminea nu se întorcea obidit de la divanul lui. Aşijderea şi slujitorilor le făcu căutare... Şi iertă pre toţi greşiţii.»

            Starea grea în care se afla ţara l-a deter­minat pe domnitor să nu mai trimită haraciul şi, prin această hotărare, a in­trat în conflict deschis cu sultanul. Curajoasa poziţie politică, apropiată de aceea a lui Mihnea III ori Gheorghe Rakoczy II, exponenţi ai luptelor des­chise cu turcii pentru independenţa ţării în acea epocă, l-a costat pe Ghica vodă domnia.

            Un alt membru important al familiei, domnitor timp de 21 de ani (în Mol­dova între 1726-1733, 1735-1741, 1747-1748, şi în Ţara Românească între 1733-1735 şi 1748-1752), a fost Grigore al II-lea Ghica, strănepot al bătranului Ghica, cel înainte men­ţionat. « Afabil, exact, activ şi deştept» - cum îl apreciau diplomaţii străini la Constantinopol, pe cand era acolo mare dragoman - Grigore II Ghica a căutat să fie un bun gospodar al pămantului românesc. La Cotnari a înfiinţat o slo­bozie a transilvănenilor ce trecuseră munţii din pricina cruntei exploatări exercitate de stăpînirea austriacă. Prin aşezămantul dat în 1751, a reinstituit darea unică din vremea predecesorului său Constantin Mavrocordat, dare mai uşor de suportat. A reorganizat, în 1733, vama din Bucureşti şi, după un an, vama întregii Ţări Româneşti. Ca domn al Moldovei, a înfiinţat, în în­ţelegere cu starostele Cameniţei, iar­maroacele de hotar, în număr de opt, prin această măsură stimulandu-se schimburile comerciale moldo-polone. A întărit armata, creand noi corpuri de oaste. Om de cultură şi artă, a înfiinţat în 1728, la Iaşi, trei şcoli cu predare gratuită (de română, elină şi greacă modernă), unde veneau spre învăţă­tură şi tineri din alte ţări. A ctitorit curţile domneşti de la Frumoasa. A ridicat sau a dăruit monumentele moldoveneşti Balica, Galata, Bărboiul, iar în Ţara Românească, la Bucureşti, Pantelimonul.

            Un reprezentant de seamă al familiei a fost şi Grigore al III-lea Ghica, domn în Moldova (1764-1767), în Ţara Ro­mânească (1768-1769) şi apoi din nou în Moldova (1774-1777). În politica internă a adoptat o atitudine de pro­tecţie a celor nevoiaşi. În prima circu­lară dată ispravnicilor săi, poruncea acestora «să fie cu mare dreptate săra­cilor, neîngăduind pe nimeni să-i calce şi să-i năpăstuiască ; căci de va auzi cat de puţin că au păzit hatarul cuiva şi va veni un sărac să se jăluiască, atuncea cu mare pedeapsă îl va pedepsi (pe slujbaşul vi­novat), făcand mari dreptăţi tuturor». Pentru a îngrădi accentuarea exploată­rii feudale, domnitorul a stabilit, prin aşezămantul de la 1 ianuarie 1766, obli­gaţiile ţăranilor la 12 zile de clacă, iar pentru cei din ţinuturile de margine, ameninţate de atacuri, doar la jumă­tate. (Constantin vodă Mavrocordat fixase în Moldova 24 zile de muncă). Mărită, la presiunea boierilor, cu încă două zile, claca ţăranilor stabilită de Grigore III Ghica a rămas neschim­bată pană în secolul XIX. A înfiinţat o manufactură de postav la Chipereni (judeţul Iaşi), a pus să se podească unele străzi, a construit cişmele publice la poarta Spiridoniei şi a Goliei din capi­tala Moldovei. A stimulat învăţămantul, creand clase de română şi greacă veche şi modernă. A dăruit Academiei domneşti din Iaşi un rand nou de clădiri.

            Imperiul habsburgic a ocupat în 1775 partea de nord a Moldovei, teritoriu cunoscut de atunci cu numele de Bu­covina. Protestand cu vehemenţă, Gri­gore III Ghica şi-a atras mania austrie­cilor care, făcand presiune la Constan­tinopol, au determinat trimiterea la

Iaşi a unui capugiu cu caţiva oameni care au luat, la 1 octombrie 1777, viaţa domnitorului:

«Şi aşa s-a săvarşit
Ghica vodă cel vestit,
Cu o moarte-atata de cumplită,
Straşnică şi necinstită »

     Din trunchiul familiei aveau să apară mai tarziu, în veacul al XlX-lea, şi alţi oameni de seamă, fruntaşi ai vieţii po­litice, ştiinţifice şi culturale româneşti.

Sursa foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/fd/114_-_Gheorghe_Ghica.jpg/483px-114_-_Gheorghe_Ghica.jpg