Stolnicul Constantin Cantacuzino, di­plomat, geograf, istoric ilustru

CANTACUZINO, CONSTANTIN (circa 1650-1716)

            Stolnicul Constantin Cantacuzino, di­plomat, geograf şi istoric ilustru, a fost cel mai de seamă umanist din Ţara Ro­mânească de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor. Prin erudiţie, prin temeinicia învăţătu­rii dobandită în centre şi şcoli de presti­giu, poate fi comparat cu marele său contemporan Dimitrie Cantemir.

            Stolnicul Cantacuzino a avut o viaţă agitată, cu întamplări care i-au primej­duit-o deseori, dar şi cu epoci de mă­rire egală în autoritate cu cea a dom­niei. A avut prieteni mulţi, care l-au preţuit, dar şi duşmani înverşunaţi.

            Nestatornicia vremurilor a cunoscut-o de tanăr. După pierderea tatălui său, postelnicul Cantacuzino, şi, un an mai tarziu, a fratelui mai mare, spătarul Drăghici Cantacuzino, care a fost ucis şi el, copilandrul Constantin a fost trimis de familie peste hotare, la adă­post şi la învăţătură (1665). Întai la Adrianopol şi apoi la Ţarigrad, s-a consacrat spudiei (studiului) cărţii, avand ca dascăli pe Dionisie şi Gherasim Cretanul. Dornic de instruire la şcoli şi mai înalte, în primăvara anului 1667 a pornit spre Italia, ţara de origine a umanismului, a Renaşterii europene. Aici, în renumita Padova, oraş cu o nu mai puţin renumită universitate, Constantin Cantacuzino a urmat cursu­rile de logică, filozofie, matematică, astronomie, fizică predate de profesori cu faimă ca Albanio Albanese sau Valerino Bonvicini. După terminarea în­văţăturii, s-a întors în anul 1669 în ţară. Antonie vodă din Popeşti (1669-1672) l-a aşezat în cinste, alături de scaunul domnesc.

            Sub Grigore vodă Ghica (1672-1673), şi apoi sub Gheorghe Duca vodă (1673-1678), Constantin Cantacuzino a fost însă întemniţat şi chiar supus la pedepse corporale.

            Urcarea fratelui său Şerban Cantacu­zino în scaunul Ţării Româneşti a în­semnat pentru stolnic începutul unor vremi noi, ferite de primejdii. În timpul lui Brancoveanu - care îi era nepot bun, de soră - Constantin Cantacuzino s-a bucurat de aleasă pre­ţuire şi multe favoruri (cronica scrie că domnitorul «langă alte bunătăţi ce-i fă­cea lui şi casei lui îl numea tată, că de multe ori şi noi am auzit pe Constantin vodă zicand că ...pe dumnealui tata Constantin, l-am cunoscut părinte în locul tătane-mieu...»). Fire ambiţioasă, iubitoare de putere, stolnicul nu s-a mulţumit cu locul şi rostul important pe care-1 deţinea la curtea lui Branco­veanu. Plănuia pe ascuns să aducă domn la Bucureşti pe fiul său Ştefan Cantacuzino. Visul şi l-a împlinit în 1714. Doi ani mai tarziu avea să sfâr­şească însă şi el, şi Ştefan vodă Cantacu­zino, în împrejurări dramatice. Acu­zaţi de necredinţă (o scrisoare a Cantacuzinului adresată comandantului austriac al Transilvaniei a fost intercep­tată şi trimisă la Poartă), au fost închişi la Bostangibasi - fortificaţie din Istanbul cu tristă faimă - şi spanzuraţi în zorii zilei de 7 iunie 1716.

           Ruperea, înainte de vreme, a firului vieţii, l-a împiedicat pe stolnic să-şi termine principala operă,«Istoria Ţării Româneşti». Începută în timpul lui Şerban vodă Cantacuzino, lucrarea se păstrează parţial: predoslovia (introdu­cerea) şi opt capitole care narează evenimentele petrecute doar pană la ve­nirea hunilor. Cercetarea de către au­tor a unor cărţi de istorie referitoare la perioade mai noi, precum şi anii mulţi - peste un pătrar de veac pe care i-a dedicat acestei opere, îndrep­tăţesc presupunerea că stolnicul a lă­sat lucrarea într-o formă mai cuprin­zătoare decat o ştim noi astăzi. Istoria stolnicului Cantacuzino este cea dintai scriere care argumentează logic pro­blema continuităţii elementului etnic daco-roman la nord de Dunăre, împă­ratul Aurelian neputand retrage în anul 271 e.n. «...atata suma de noroade de oameni, cu case cu copii...». Pe de alta parte, notează în continuare autorul, «nicăiri urmă de ale altora romani ce au fost in Dachia... nu este: că de ar fi undevaşi... s-ar vedea şi s-ar cunoaşte, cum şi în Ardeal şi pe aici şi pe unde au fost aceea pană acum aevea sânt».

           Constantin Cantacuzino are puternic înrădăcinat sentimentul unităţii româ­nilor, a originii lor daco-romane:«Insă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi de Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sant şi moldovenii şi toţi caţi şi într-altă parte se află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi osebită în nişte cuvinte denamestecarea altor limbi... iară tot unii sant. Ce dară pe acestea, cum zic_, tot rumâni îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fantană au izvorât şi cură.»

           Stolnicul Cantacuzino are meritul de a fi contribuit la tălmăcirea în româneş­te a mai multor cărţi, printre care Biblia numită «a lui Şerb an Cantacuzino» (fraţii Greceanu, autorii în fapt ai acestei traduceri, scriau că în munca lor l-au avut «îndreptătoriu pe cinstitul blagovodnicul şi prea înţeleptu dumnea­lui Constantin biv vel stolnic».

           Constantin Cantacuzino este primul român care a întocmit o hartă a Ţării Româneşti, hartă tipărită în anul 1700 la Padova.

Sursa foto: http://cantacuzino.xhost.ro/profi.php