Mihail Kogalniceanu scriitor

KOGĂLNICEANU, MIHAIL

            Mihail Kogălniceanu s-a născut pe date de 6 septembrie 1817, la Iaşi şi a murit la 20 iunie 1891, la Paris.

            Îndrumător cultural şi literar, prozator, memorialist şi om politic.

            Fiul lui Ilie Kogălniceanu, mare vornic, şi al Caticăi (născută Stavilă).

            Învaţă iniţial cu dascălul Gherman Vida şi la pensioanele franceze din Moldova. Este timis, împreună cu fiii domnitorului Mihail Sturdza, la Lunéville (1834-1835) şi Berlin (1835-1838), unde, pe lângă serioase studii particulare, audiază, din 1836, cursurile de istorie şi drept ale Universităţii, orientându-şi gândierea în sens liberal şi democratic.

            Debutează în ianuarie 1835, cu Romänische oder wallachische Sprache und Literatur, iar în septembrie, la numai 20 de ani, proiecta scrierea unei istorii apărută în 1838 la Berlin sub titlul Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubies.

            Rechemat la Iaşi (februarie 1838), este numit aghiotant domnesc, dar, începe, strategic, o impetuoasă activitatea cultural-literară, cu finalitate politică;

            Preia Alăuta românească (1838), îşi cumpără o tipăografie (1839) şi scoate revista Dacia Literară (1840) – care inaugurează în literatura română direcţia naţională şi populară – Arhiva românească (1841), Propăşirea (1844) ş.a.

            Este numit codirector al Teatrului din Iaşi (1840).

            Publică prima proză, Filosofia vistului (1838), dar şi seria studiilor sociale;

            Deschide cursul de istorie naţională la Academia Mihăileană cu celebrul Cuvânt introductiv şi aşează sub teascuri întâiul volum din Letopiseţele Ţării Moldovei (1846).

            Sintetizând întregul sistem paşoptist, Kogălniceanu devine sufletul grupării de la Dacia literară, veritabilul conducător politic al generaţiei şi adversarul lui Mihail Surdza care, prin măsurile sale nedrepte îi trzeşte gândul «desţărării».

            După o încercare eşuată (în 1844), pleacă la Paris (1845), apoi în Spania (1846).

            În 1848 , participă la mişcarea din Iaşi, dar, pus sub urmărire, pleacă la Cernăuţi, unde scrie Dorinţele partidei naţionale în Moldova.

            Fără să renunţe la preocupările cărturăreşti sau la avocatură, din 1849, Kogălniceanu, cu geniul său politic, se consacră făuririi României Moderne.

            Redactor la revista Steaua Dunării (1855), deputat în divanul Ad-hoc (1857), prim ministru al lui Al. I. Cuza şi autor al marilor sale reforme, ministru de externe, la 1877, înâiul ministru al României la Paris (1880), senator, animator fără egal al vieţii noastre parlamentare (din 1862), strălucit orator, Kogălniceanu ajunge cel mai mare bărbat din stat al românilor în secolul al XIX-lea.

            Prodigioasa-i existenţă, sublimată în istoria ţării, se monumentalizează în actele epocale de la 1859, 1864, 1877.

            Preşedintele Academiei Române (1887-1890);

            Memorabil discursul solemn Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor (1891) - «cântecul meu de lebădă».

            Moare la Paris, în timpul unei operaţii.

            Marcată de farmecul inteligenţei, opera literară îl situează între prozatorii de frunte ai realismului românesc în faza lui de constituire.

            OPERA:

            Iluzii pierdute. Un întâi amor, Iaşi, 1841; Scrisori, 1834-1840, Bucureşti, 1913; Scrisori şi discursuri comentate de N. Cartojan, Craiva, 1939; Opere, I, Bucureşti, 1946; Scrieri alese, I-II, Bucureşti, 1955; Discursuri parlamentare din epoca Unirii, Bucureşti, 1959; Scrisori. Note de călătorie, Bucureşti, 1967; Opere, I, Bucureşti, 1974, vol.II, 1976; vol.IV, 1978.

Sursa foto: http://media.roportal.ro/upload/Image/Istorie/personalitati%20istorice/2_mai_-_mihail_kogalniceanu.jpg