Portul Traditional Romanesc

Portul Romanesc

     Portul românesc a fost portul de totdeauna al românului, atât în zi de lucru cât şi în zi de sărbătoare. Alcătuit din cămaşa de purtare ori ie, din catrinţe, fote, vâlnice (în costumul femeiesc), ori din cămaşă, cioareci, iţari (în cos­tumul bărbătesc), costumul românesc s-a purtat şi se mai poartă şi astăzi în unele părţi ale ţării. Ca toate fenomenele de cultură materială, costumul românesc a fost şi el supus unei con­tinue evoluţii, evoluţie ce se datorează în râurilor venite din vremi şi de la neamuri, convieţui­rii cu alte popoare, legăturilor comerciale etc.

     Portul românesc prezintă două caracteristici esenţiale şi anume: unitatea şi continuitatea sa. Prin continuitate înţelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizaţiei dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înţelegem acele tră­sături, acele aspecte esenţiale care se văd în portul românesc din întreaga ţară. Astfel, unul din aceste aspecte este componenţa costumului. Costumul femeiesc se compune din aceeaşi cămaşă de purtare sau ie, din aceleaşi piese, de la brâu în jos (cu particularităţile specifice fie­cărei zone etnografice) ca: fote, vâlnice, catrinţe. În costumul bărbătesc unitatea este şi mai vă­dită, acesta compunându-se din cămaşă lungă sau scurtă, iţari, căciulă etc.

     Peste costumul femeiesc şi bărbătesc se poar­tă haine mari, largi, confecţionate din dimie, aba (albă sau neagră), cojoace mai lungi ori mai scurte. Materia primă constituie un alt aspect al unităţii costumului românesc. Lâna, cânepa, inul, bumbacul şi borangicul sunt materialele din care se confecţionează costumul popular. Astfel, din pânza ţesută în două iţe se croieşte ia şi cămaşa bărbătească; din pânza de lână ţesută în două ori în patru iţe se confecţionează fotele, vâlnicele, catrinţele, iţarii, hainele mari şi mici. Croiul iei, al cămăşii bărbăteşti, al pieselor de la brâu în jos constituie un alt aspect al uni­tăţii portului românesc. Astfel, croiul simplu, din patru foi drepte, fără nici un fel de răscroială, (spre a nu se pierde nici un petec) este cro­iul de totdeauna al iei sau cămăşii de purtare; acelaşi croi simplu se întâlneşte şi la celelalte piese ale costumului femeiesc şi bărbătesc. Căma­şa croită fără răscroială din cele patru foi în­creţite la gât, se poate vedea pe metopele monu­mentului de la Adam-Klisi. Acest croi simplu nu dăunează aspectului estetic, dimpotrivă oferă prilejul ca ornamentarea pieselor să se îmbine cât mai fericit cu simplitatea croiului. Decorul, ornamentarea (cusătura în termeni populari) contribuie la păstrarea unităţii portu­lui românesc.

     Ornamentul cu care femeia îşi împodobeşte costumul este, de cele mai multe ori, creat de ţărancă. Ea se inspiră din mediul înconjurător, din viaţa de toate zilele, asigurându-i un stil propriu, stilul popular, care nu are egal. Prin linii simple, ea reuşeşte să prindă esenţialul obiectelor naturii înconjurătoare, creind motive geometrice, ori florale care ilustrează boboci, trandafiri, pomui vieţii etc. sau oameni, păsări. Esenţial în ornamentarea costumului este şi modul cum se dozează ornamentul faţă de albul pânzei. Aci ţăranca prezintă un gust vădit superior. Echilibrul, ponderea sunt aspecte ale ornamentării costumului popular. În această privinţă academicianul Gh. Oprescu spunea: „Daca o parte este brodată mai bogat, mai din plin, ea va fi înconjurată, obişnuit de spaţii în care motivul cusut este oarecum aruncat la in­tervale mari ca să formeze o tranziţie şi să nu constasteze prea izbitor cu restul pânzei nebrodate. Acest echilibru între diferitele câmpuri e de o eleganţă fermecătoare care nu va scăpa nici unui cunoscător. Chiar atunci când la vreunul din popoarele vecine găsim broderii care să ne mulţumească pe deplin atât prin combinaţia culorilor cât şi prin desen, lucrul ţărăncii româ­ne va arăta un gust superior prin măsura de care se dă dovadă în această distribuire a detaliilor şi a alternării spaţiilor brodate cu cele nebrodate. Dacă alăturăm cusăturilor din Teleorman - Vlaşca, ia de Oltenia, distincţia lucrului curat românesc va fi evidentă pentru oricine“.

     Cromatica de care se foloseşte ţăranca pentru ornamentarea costumului aderă la unitatea por­tului românesc. Cromatica portului nostru se caracterizează prin armonie şi prospeţime. Culo­rile iei româneşti sunt culori odihnitoare şi feri­cit combinate. Pe fondul culorii de roşu ori de negru se altoieşte firul auriu ori argintiu, flu­turii, mărgelele. Până la apariţia coloranţilor industriali ţă­ranca folosea vopsitul vegetal. Frunze de arin, de nuc, măr pădureţ, flori de nalbă, ş.a. în com­binaţie cu zeamă de varză, borş, oţet, sare etc. servea pentru obţinerea unor culori calde, necon­trastante. Punctul de cusătură este şi el unul din ele­mentele unităţii portului nostru. Puncte de ba­ză ca, punctul „înaintea acului", cruci, tighele la un fir se folosesc în întreaga ţară, deosebirea făcându-se numai în felul cum se combină în alcătuirea motivului, precum şi în denumirea lor. Astfel, crucea poartă numele de „muscă" în multe zone ale ţării; în Moldova se numeşte „cruşiţă“ sau „punta mică“. De asemenea, tighelele se numesc „rumânescuri“ în Muscel, „piezuri“ în Olt, „chezuri“ în Moldova, „ochiţi, ociţi“ în Ardeal. În afara punctelor de bază, aproape în fie­care zonă etnografică se folosesc puncte speci­fice, ca de ex. „ciocănele" în Sibiu; „brânele“ şi „brăduţi“ în Ardeal, Argeş, Vlaşca; „nemţoane“ în Banat şi Maramureş; punctul „aţeşte“ în Hunedoara etc.