Petru Maior istoric, filolog si scriitor roman transilvanean

MAIOR, PETRU (circa 1761 - 1821)

            Opera şi personalitatea lui Petru Ma­ior, corifeu al Şcolii ardelene, au lăsat o puternică amprentă asupra societăţii româneşti transilvănene din prima ju­mătate a veacului al XlX-lea.

            S-a născut la Căpuşu de Câmpie (jud. Mureş), într-o familie de cărturari. Tatăl, George Maior, a oferit celor opt copii ai săi o educaţie îngrijită. Al treilea dintre ei, Petru, a învăţat la Târgu Mu­reş, apoi la Sibiu şi Blaj. Ca bursier la Roma (1774 - 1779), a studiat teologia şi filozofia în cadrul Colegiului De pro­paganda fide, după care, timp de un an, a făcut dreptul canonic la Viena. Întors în ţară, a fost profesor de logică, meta­fizică şi drept natural la Blaj. Învăţat cu renume şi ştiutor a mai multor limbi străine (vorbea latina, italiana, greaca şi germana), Petru Maior a primit, la 2 septembrie 1808, postul de cenzor la Tipografia din Buda, «să poată lucra pentru neamul românesc şi să facă cărţi de care au lipsă românii».

            Anii petrecuţi la Buda au fost rodnici în rezultate. După slujbă, în timpul liber, Petru Maior intra deseori în bibliotecile bogate în documente ale oraşului şi culegea informaţii despre trecutul poporului nostru, istoria ro­mânilor fiindu-i şi pasiune şi princi­pală preocupare. În 1812 a publicat «Istoria pentru începutul românilor în Dachia» şi parţial, un an mai târziu, «Istoria bisericii românilor». Ambele lu­crări l-au pus în conflict cu personajul de tristă memorie, Ioan Bob, episcopul «fur şi răpitor» al Blajului, care - prin reclamaţii adresate Palatinului Unga­riei - a cerut retragerea şi confiscarea lor.

            Opera istorică a lui Petru Maior este construită cu riguroasă argumentaţie ştiinţifică, pe baza ideilor scumpe uma­nismului românesc: originea latină şi unitatea poporului nostru, formarea lui pe meleagurile noastre, permanenta sa existenţă în aceste locuri.

            Pe plan politic-social, Petru Maior a luptat pentru uşurarea situaţiei ţărăni­mii iobage, pentru limitarea puterii nobiliare. A fost unul din cei care au militat pentru luminarea poporului prin cultură.

            «Acum au sosit acel timp bine primit scria el - ca românii, smulgându-se din grosul întuneric al urâtei neştiinţe, să se deştepte a-şi lămuri limba sa cea română şi, lucrând cu bunul său talent, să se procopsească întru ştiinţe, din care se naşte întregirea minţei şi ca urmare în tot felul de fapte bune.»

            Petru Maior a promovat ideea de unire şi pace între popoare: «...toţi oamenii, neluându-se în seamă întâmplătoarea lor numire, să se iubească unul pe altul ca fraţii şi o naţie să alerge cu ajutor alteia spre înaintarea culturii, de la care depinde fericirea pe pământ; aceasta dacă o face vreo naţie arată că au ajuns la adevărată cultură... iar din contră, dacă cineva într-acea se sileşte ca să pună piedici ori culturii sale, ori luminării altei naţii, lămurit arată că se află încă şi acum în vechea barbarie şi greu păcă­tuieşte împotriva naturii, mama tuturor, care porunceşte a se îndeplini înţelegerea şi voinţa fiecărui om».

            Petru Maior a activat şi în domeniul lingvisticii în lucrarea «Disertaţie pen­tru începutul limbei româneşti» el a for­mulat, pentru prima dată în această ştiinţă, teza originii limbii române nu din latina clasică, ci din latina populară. În anul 1819 a publicat o carte de orto­grafie: «Ortographia romana sive latino-valachica...». Tot în 1819 a publicat o altă carte de lingvistică intitulată «Dialog pentru începutul limbei române între nepot şi unchi». A colaborat, de asemenea, la redactarea Dicţionarului apărut la Buda în 1825.

            Iluminist prin formaţie, multilateral ca activitate, patriot prin simţire, Petru Maior stă la loc de mare cinste în cultura şi istoria patriei noastre.

Sursa foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/PetruMaior.jpg