Ceremoniile de înmormântare sunt moÈ™tenite de la romani. AceÈ™tia puneau în faÈ›a casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. ColoniÈ™tii romani din Dacia nu au găsit acest copac È™i obiceiul a fost uÈ™or modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezintă doar una dintre ipostazele sub care se regăsesc anumite prezenÈ›e vegetale de mare importanță în viaÈ›a românului. Acest lucru este dovedit de apariÈ›ia constantă a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.
Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moașă, ca È™i al sădirii unui brad la naÈ™terea pruncului, fapt ce semnifică infrățirea simbolică a celor doi. Acesta este È™i motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a individului, la nuntă, bradul apare din nou - bradul de nuntă -, împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.
La moartea omului, bradul-frate este tăiat È™i pus la căpătâiul tânărului, la mormânt. Tot pentru a dovedi importanÈ›a - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom întreg obiceiul se reduce la o creangă, ce este împodobită cu zaharicale È™i turtiÈ›e ce se împart la pomana mortului. Bradul se foloseÈ™te în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit, iar uneori fetele nemăritate sunt îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-le în acelaÈ™i timp È™i nuntă.
Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca È™i strămoÈ™ii lor romani o bocitoare. În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soÈ›ie, de nepoate sau de femeile din sat. Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de maslu, îi citeÈ™te din carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai uÈ™or din corp.
Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat È™i îmbrăcat cu hainele cele mai bune È™i aÈ™ezat în sicriu. Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme româneÈ™ti o numesc lumea albă. Cel care din neglijenÈ›a familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este considerat mort fără lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul È™i cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numită popular È™i Ovidenie, este închinată chiar celor care au murit fără lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de È›ară, crezând-se că lumina aprinsă în această zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.
Auzind că cineva cunoscut a murit. vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul, rugându-l să transmită mesaje celor dispăruÈ›i dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei trei zile, timp în care preotul vine È™i îi citeÈ™te stâlpii, adică toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu deschis aÈ™ezat într-un car tras de boi prin întreg satul, È™i cortegiul făcea È™apte opriri, care semnificau cele È™apte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz că era de traversat o apă, se arunca peste ea o pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în apă È™i sufletul lui să rămână în această lume È™i să ia forma unui strigoi.
De asemenea, se acoperă oglinzile È™i vasele cu apă cu o cârpă neagră în acelaÈ™i scop. La cimitir preotul stropeÈ™te sicriul cu vin È™i ulei, citeÈ™te slujba specială de înmormântare, cei prezenÈ›i mănâncă din coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea prezentă merge acasă unde preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.
Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele È™i diferite obiecte(paturi, perne) considerate utile pe lumea cealalaltă. Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la È™ase luni È™i la un an, urmând ca vreme de È™apte ani să se facă cel putin o dată pe an. Cel mai interesant exemplu de coabitare între ironie È™i epitafuri vesele È™i universul destul de negru al morÈ›ii este Cimitirul Vesel din comuna maramureÈ™eană SăpânÈ›a.
Sursa foto: http://funerareunicat.files.wordpress.com/2012/11/obicei-inmormantare.jpg?w=610