Căcarea de sâmbătă

De câteva zile mă freacă burta la serviciu. Bolboroseli infinite de aere puturoase ce îÈ™i fac drum spre gaura eliberării, se aud cu o frecvență constantă de la biroul meu. Curul mi se încoardă constant pentru a opri năvala asurzitoare È™i ceÈ›oasă, creată de iahnia de fasole ce am savurat-o cu varză murată, toată săptămâna. Ah, ce gust divin...

Dar acum plătesc pentru asta. Crampele, rupte din fundul iadului, mă dau cu capul de birou si doar o minune de la Dumnezeu mă opreÈ™te să nu mă răzbun pe Vasile de la etaj, că m-a enervat ieri. Aburi fierbinÈ›i, tentanÈ›i, scapă cu greu din strânsoarea sfincterului, ridicându-se amenințători È™i verzi, prin aerul biroului. Mâinile colegilor de birou încep să-È™i facă drum pe la nasuri, în timp ce colegele, foarte subtil È™i natural, mai deschid câte un geam, că na, "s-a făcut cald aici". Nu e cald. E fierbinte! Si curul meu abia mai face față.

Îmi aduc aminte cu melancolie de zilele liceului, când noi, 27 de băieÈ›i, într-o clasă mizeră de la etajul doi al clădirii, făceam concurs de gaze de È™ist. Iarna, evident. Amuzat oarecum, îmi aduc aminte de ziua când am venit toÈ›i după o zi în care am mâncat doar fasole, cartofi pai È™i varză murată. Asediul a început undeva la ora 9, chiar înainte de ora de limba română. Singurele vorbe ce domnul profesor a putut să le grăiască în dulcele limbii, cu vocea stinsă, au fost: "DeschideÈ›i geamurile... Ce aÈ›i făcut aici?...". Două ore mai târziu, într-un ger cumplit de -20 de grade Celsius, asediul continua.... Măi băieÈ›i, cred că azi în sfârÈ™it v-am învins. Nimic nu poate bate norul verde È™i fierbinte de azi.

Ah, ce amintiri... Cu ultimele forÈ›e, mă adun È™i ies, cu un mers mecanic de om cu diareea în obuz, din birou. "Mă duc să iau niÈ™te aer".  Păsărele ciripesc, îndrăgostite È™i certăreÈ›e, pe ramurile copacilor, iar un pisic curios se uită cu capul într-o parte la mine. Vântul adie uÈ™or È™i îmi mângâie obrajii. E momentul... Artileria cea grea explodează, într-un sunet infernal, în timp ce atacul chimic este dezlănÈ›uit spre perete. Burta mi se micÈ™orează vizibil, odată cu descărcarea armei biologice, È™i senzaÈ›ii contradictorii îmi trec deodată prin ființă. Pisica o rupe la fugă, oriunde doar să scape de bombardament. Păsărelelor nu le vine să creadă crima asupra umanității ce se întâmplă aici. Dar bucuria angelică a eliberării nu poate nicicum compensa flăcările infernului È™i senzaÈ›ia de leÈ™in experimentate de nasul respectiv conÈ™tientul meu, ce acum caută să fugă din corp. "Sper din suflet să nu se fi auzit înăuntru...".

Puternica eliberare îmi aduce aminte că mâine e sâmbătă, că voi fi singur acasă. Ah, ce bine va fi să stau, liniÈ™tit È™i singur, pe buda mea personală È™i să mă străduiesc cât pot să sparg vasul cu obuzele de dimensiuni istorice. Căcarea secolului. Asta urmează mâine. Și abia aÈ™tept...