Mihaela Melinte - prima campioană mondială a atletismului românesc la aruncarea ciocanului

Mihaela Melinte, laureata cu aripile frânte

 

     Prima campioană mondială a atletismului românesc la aruncarea ciocanului, Mihaela Melinte, a doborât de opt ori recordul lumii la această disciplină.

     Ascensiunea Mihaelei Melinte a început în 1997, o dată cu câştigarea medaliei de aur la Campionatul Mondial Univer-sitar. În cei trei ani care au urmat, a dominat scena atletismu-lui internaţional câştigând titlul european în 1998 şi pe cel mondial în 1999. Până în 2000, a aruncat ciocanul din ce în ce mai departe, doborând record după record, şi şi-a câştigat statutul de principală favorită la aurul olimpic de la Sydney.

     Din păcate, Mihaela Melinte a fost învinsă în 2000 de un extrem de controversat scandal de dopaj izbucnit la Antipozi, în timpul Jocurilor Olimpice. Acuzată că a consumat substanţe interzise Mihaela Melinte a fost pe punctul de a se sinucide. A reuşit să depăşească momentul şi a lup-tat pentru a-şi demonstra nevinovăţia, dar judecătorii de la Tribunalul de Arbitraj Sportiv au declarat-o dopată, în ciuda faptului că s-au descoperit nu mai puţin de 13 vicii de procedură la analizele din buletinul emis de laboratorul care a lucrat probele. După expirarea pe-rioa-dei de suspendare, atleta a continuat să lupte să revină în prim-planul disciplinei care a consacrat-o, dar, cu psihicul la pă-mânt, toate tentativele ei au eşuat.

   

     Ai scris istorie în atletismul românesc, dar te-ai retras din activitatea competiţională fără să fi reuşit să mai obţii un rezultat semnificativ. Cum a fost posibil?

     Într-adevăr mă pot mândri cu faptul că am fost prima şi deocamdată sunt singura senioară campioană mondială la aruncarea ciocanului din istoria atletismului românesc. Până în 2009, când m-am retras din ac-ti-vitate, am luptat să redevin ceea ce am fost înainte de 2000, dar nu am reuşit. Am vrut să mă retrag în glorie, să demonstrez întregii lumi că mi s-a făcut o uriaşă nedreptate atunci când am fost declarată dopată, dar cu cât mi-am dorit mai mult să obţin rezultatele de altă dată, cu atât blocajul a fost mai mare. Pur şi simplu nu mai reuşeam să-mi coordonez miş-cările, nu îmi ieşeau paşii, nu aruncam când trebuie şi multe altele. Ceva din interior parcă nu mă lăsa să fac ceea ce ştiu eu mai bine. Subconştientul a lucrat împotriva performanţelor mele, dar eu am forţat, iar consecinţele au fost, din păcate, doar un lung şir de accidentări. Nici nu apucam bine să revin că mă accidentam din nou.

     Este adevărat că ai vrut să te sinucizi la Sidney, după ce crainicul stadionului a anunţat că trebuie să părăseşti arena pentru că ai fost descalificată?

     A fost un şoc foarte puternic atunci. Nu am mai vrut să văd pe nimeni. Mi-a venit să plec să mă arunc în Ocean. Era însă greu de plecat din campusul olimpic şi, în plus, erau toţi pe lângă mine. De fapt, prietenia şi încrederea celor din jur mi-au dat puterea să merg mai departe. M-a măcinat însă ani de zile gândul că am fost condamnată fără să fiu vinovată. Atunci, imediat, am vrut să mă retrag, dar cei din jur m-au convins că e bine să continui.

     Acum ţi-ai revenit complet din punct de vedere psihic?

     Da. Practic, şapte ani am fost obsedată să revin pe podium. Poate că aş fi reuşit cu un psiholog lângă mine. Apoi, din 2007, când am început să-mi revin psihic, era prea târziu, pentru că vârsta începuse să-şi spună cuvântul asupra formei mele fizice. Genunchii erau duşi şi chiar dacă voiam să continui, pur şi simplu nu mă mai ţineau picioarele.

     După atâtea suferinţe şi frustrări, regreţi că ai făcut sport de performanţă?

     În nici un caz. În primul rând, nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl ai atunci când urci pe prima treaptă a podiumului. Apoi competiţia în sine m-a format pentru viaţă. Este adevărat că am avut multe accidentări şi am rămas şi cu unele dureri la picioare şi spate, dar sunt o mulţime de oameni care n-au făcut sport de performanţă şi sunt încercaţi de suferinţe similare.

      Nu este ceea ce mi-am dorit, trebuie să recunosc. Niciodată n-am avut răbdare. Explic o dată, de două ori, dar dacă văd că elevii mei nu sunt receptivi şi nu dau semne că ar înţelege ce vreau să spun, deja mă enervează foarte tare. Involuntar, îmi vin în minte anii mei de început când prindeam din zbor toate sfaturile.

     Începusem atletismul cu aruncarea greutăţii şi discului. Din când în când mai aruncam, pen-tru amuzament, şi cu ciocanul cu care se antrenau băieţii, care cântăreşte 5 kg. La vreo doi ani s-a introdus şi la fete proba de aruncarea ciocanului, dar bile-le aveau o greutate mai mică, de doar 4 kg. Mi-a mers din ce în ce mai bine şi, încurajată de performanţele rapide pe care le-am înregistrat, m-am specializat în această disciplină.

 

Sursa foto : http://www.romanialibera.ro/usr/thumbs/thumb_425_x_531/2011/04/07//175926-melinte.jpg