Andreea Raducan - copilarie de vedeta

 

     Campioana olimpică de la Sydney era neastâmpărată în copilărie, exasperându-și vecinii cu săriturile exersate prin casă. Tatăl ei a luat-o de mână și a dus-o la gimnastică.

Se spune despre gimnaste că n-ar avea copilărie. Încep sportul de la vârste fragede, iar anii cei mai frumoşi şi-i petrec în sala de antrenament. Andreea Răducan nu confirmă povestea. În biroul său de la Fundaţia Olimpică Română, fata care a scos oamenii în stradă în 2012, după nedreptatea trăită la Olimpiada de la Sydney, chicoteşte când îşi aduce aminte de copilărie.

     „Am jucat şi eu şotronul, «elasticul », la un loc cu ceilalţi copii. De fapt, pe atunci, nici nu prea aveai multe alternative. Mă căţăram prin copaci, săream şi alergam prin casă. Cred că ăsta a fost şi unul dintre motivele pentru care tata m-a dus la gimnastică. Se săturase şi el să tot vină vecinii la uşă să-l atenţioneze că e prea mult zgomot la noi. Săracii, unii dintre vecini aproape că-şi deformaseră ţevile din apartament tot bătând în ele, doar doar mă voi potoli”, povesteşte, luminată de amintiri, Andreea. Tatăl medaliatei olimpice de la Sydney a jucat fotbal la FEPA 74 Bârlad. Părinţii lui însă, bunicii Andreei, nu l-au sprijinit îndeajuns.

„Din cauza asta, el a văzut în mine şi, mai apoi, în fratele meu, şansa de a-şi împlini un vis. Tata m-a sprijinit foarte mult. Când eram mai mică îmi amintesc cum îmi citea pagini din cartea «Nadia» a domnului Ioan Chirilă. Tot tata a fost cel care m-a dus la sala de gimnastică. Se întâmpla când abia împlinisem 4 ani. Mai târziu, când mergeam regulat la sală, l-am avut în grijă pe fratele meu Sorin, cu 3 ani mai mic decât mine. Îl ţineam de mână, mergeam la grădiniţă uitându-ne stânga-dreapta la trecerea de pietoni şi cu cheia atârnată de gât.  Părinţii erau la serviciu”.

     Când avea 12 ani, Andreea a fost selecţionată în lotul naţional de junioare, care se pregătea la Oneşti. La început, doar vara, în vacanţă. La 13 ani, s-a mutat acolo. „Mi-a fost greu la început. Nu mai aveam părinţii lângă mine, nici măcar antrenorii mei de la Bârlad. Dar tata mi-a explicat că e necesar acest sacrificiu. Am stat 10 luni la Oneşti, apoi m-am mutat la Deva, unde era pregătirea centralizată a lotului mare. Oneştiul era mai aproape de casă, părinţii puteau veni să mă viziteze mai des. La Deva, în toţi acei ani, am avut 5 zile libere pe an, în decembrie, dar de cele mai multe ori, din cauza concursurilor, ele nici măcar nu se suprapuneau cu Sărbătorile”.

Întrebarea vine de la sine. „De ce spui că ai avut o copilărie frumoasă?”. Andreea zâmbeşte ca atunci când, după o săritură executată corect în sala de gimnastică, i se permitea să se joace la „groapa cu bureţi”, una dintre micile plăceri: „Aşa o resimt şi acum. Şi nu bravez. Tot asta aş face dacă aş lua-o de la capăt. Şi încerc peste tot pe unde merg să împărtăşesc din povestea şi din experienţa mea, copiilor”.

     În 2012, Andreea Răducan a reeditat volumul „Reversul medaliei”, o tulburătoare biografie scrisă chiar de ea. În ultimul capitol, Andreea notează: „Nu regret nici o zi de antrenament dureros de intens. Dacă ar fi cumva posibil să mă întorc în timp, nu aş vrea să schimb nimic din toată viaţa mea de gimnastă. Mi-aş duce din nou iubirea faţă de părinţi de la distanţă de sute de kilometri şi m-aş gândi cu dor în fiecare seară. Aş munci exact la fel, cu aceeaşi pasiune şi dăruire, doar pentru acel moment în care am fost declarată cea mai bună gimnastă din lume. Acel sentiment nu poate fi descris şi nici egalat vreodată de nimic din ce ţi se poate întâmpla într-o viaţă întreagă”.

 

Sursa foto : http://www.evz.ro/typo3temp/pics/Raducan_Andreea_ap1_c88f0e2e34.jpg