Săptămîna Nebunilor

     Săptămîna Nebunilor era , după cum o descrie Simeon Florea Marian, cea în care „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte.” Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptămâna Brânzei, când, conform practicilor creştin-ortodoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mănâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni – Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agitaţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de excese dată de Lăsatul Secului.
     Ion Chelcea, în 1939, a dat o descrierea amănunţită a Săptămânii Nebunilor, notând că participanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi ( mire şi mireasă, naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi străbăteau aşa uliţele satului, speriind copiii, sărutând fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un pom sub care era oficiată o parodie de cununie; după aceea, se făcea o oprire la râu, unde mirii se spălau pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi mascaţii (“maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiţi cu băutură.
     Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre „un scenariu de renovare a anului care începea primăvara”, că funcţia matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu cumva ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos.” Oricum, latura sa glumeaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi măştile, îl includ în aceeaşi de familie de obiceiuri căreia îi aparţin şi carnavalurile din lumea catolică şi protestantă. Toate sunt urme ale unor tradiţii mult mai vechi, care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încercat să le impună biserica creştină, fiind prea îndrăgite şi poate prea necesare social – ca mijloc de defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a putea fi înlăturate cu uşurinţă.
     Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit obscură, chiar dacă unele elemente s-au modernizat, aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar persistenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă nevoie de ele.

Sursa foto: http://www.zadarskilist.hr/media/base/kalelarga%20zvoncari%2002.JPG