Dimitrie Cantemir domn al Moldovei

CANTEMIR, DIMITRIE (1693; 1710-1711)

            Savant de faimă europeană, om de stat cu largi orizonturi politice, istoric, scri­itor şi muzician, domnul Moldovei Di­mitrie Cantemir este, între marii băr­baţi ai neamului românesc, un ales în­tre aleşi.

            S-a născut la 26 octombrie 1673 într-o familie ce se afla în plină ascensiune. Tatăl, Constantin Cantemir, răzeş din Siliştenii Faldului, a primit sub Dabija Vodă (1661 — 1665), ca ispravnic de codru, sarcina de a apăra hotarele de atacurile tătarilor din Buceag (1664). Apoi, prin vrednicie, a început să sal­te în alte slujbe: vornic de Barlad, armaş, mare clucer, serdar, capuche- haie la Constantinopol (ştia bine tur­ceşte şi tătăreşte). Cu sprijinul lui Şerban Cantacuzino, domnitorul mun­tean, Constantin Cantemir a dobandit tronul Moldovei (1685-1693).

            Dimitrie, fiul dintîi al lui Constantin Cantemir şi al Anei, născută Bantaş, s-a bucurat de o bună pregătire şcolară. Primul dascăl i-a fost Ieremia Cacavelas, fost profesor la Şcoala domnească din Iaşi, învăţat cu faimă în epocă. A urmat apoi cursurile Marii Şcoli din Constantinopol. Pe langă greaca, la­tina şi slavona pe care le ştia din ţară, a învăţat aici limbile turcă, arabă, per­sană. A învăţat şi muzică, fiind mult apreciat pentru cantecele sale. După moartea lui Constantin vodă Cante­mir, tanărul prinţ a fost ales de boierii ţării să le fie domnitor (19 martie 1693). La 8 aprilie, după nici trei săptămani, un capugiu turc, venit cu poruncă de la maimarii săi) l-a scos însă din scaun. S-a reîntors la Ţarigrad, unde avea să rămană 17 ani.

            În acest timp, în faţa Turciei s-a ridicat puternică, cu armată călită în nume­roase bătălii, Rusia lui Petru cel Mare. Pentru apărarea hotarelor de miază­noapte de noua primejdie (victorios în lupta de la Poltava, din 1709, împotri­va viteazului rege suedez Carol XII, ţarul se pregătea să atace Imperiul otoman), Înalta Poartă a numit la 18 noiembrie 1710, în Moldova, ca domnitor, pe cel care, după atata vreme petrecută la Ţarigrad, îl socotea credincios ei: Dimitrie Cantemir. Can­temir avea să se arate însă curand nu un voievod supus, ci un viteaz cu ganduri de eliberare a ţării de sub domi­naţia otomană. De cum a ajuns în Mol­dova, a început să pună în aplicare planurile pană atunci cu grijă ascunse. A reorganizat şi întărit oştirea, aşezand-o sub comanda lui Ion Neculce, ales ca om de sfat şi de încredere. A pus de­grabă capăt conflictelor între partidele boiereşti. A scutit ţara de o parte din dări. A încheiat la Luţk un tratat de alianţă cu ţarul Rusiei, prin care acesta se angaja să sprijine pe moldoveni să-şi cucerească independenţa (tratatul, care în afara acestei importante prevederi mai cuprindea şi alte clauze favorabile Moldovei, a fost semnat la 3/14 aprilie 1711). La 20 mai, Dimitrie Cantemir adresează ţării o proclamaţie prin care cheamă pe toţi fiii ei la luptă împotriva asupririi turceşti. Proclamaţia a starnit un mare entuziasm.

           «Deci - scria cronicarul Ion Neculce - boierii mazili au şi început a veni de prin bejenii la oaste... Aşijderea şi slujitorii A dac-au audzit, au şi început a vini de  toate părţile şi a se scrii la steaguri... Slugile boiereşti lăsa pre boierii săi şi  alerga de să scrie la steaguri... Să făcusă  pân la 17 polcovnici (colonei) şi 170 rocmiştri (căpitani) cu steaguri în cinspredzece dzile.»

           La Stănileşti pe Prut, la 11 iunie 1711, mult mai numeroasele armate turceşti au obţinut însă victorie asupra lui Petru cel Mare şi vodă Cantemir. După luptă, domnitorul şi familia sa au ple­cat în Rusia. Ţarul l-a înconjurat pe fostul voievod cu dreapta preţuire ce i se cuvenea. A primit moşii în jurul Harkovului. A fost numit membru al Senatului, adică ministru, devenind astfel sfetnic apropiat, de încredere, al lui Petru cel Mare. De ocrotirea ţaru­lui s-au bucurat şi însoţitorii lui Can­temir, urmaşii unora dintre ei ajungand a fi personalităţi de frunte în diverse domenii; de pildă, strănepotul spătaru­lui moldovean Gheorghiţă, Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916), biolog de mare reputaţie, a fost distins în 1908 cu premiul Nobel pentru cercetările sale privind imunitatea. În timpul şederii în Rusia, Cantemir s-a dedicat nu doar treburilor politice, ci şi ştiinţifice, căci, aşa cum spusese încă în tinereţe, omul«doreşte să ştie tot ce se poate şti, fiindcă ştiinţa e mai adu­cătoare de fericire decat neştiinţa. E deci,poruncă firească... să cercetăm, să cău­tăm, să aflăm, să ştim».

          Scrisă în mai multe limbi, opera lite­rară, ştiinţifică, filozofică a lui Dimi­trie Cantemir este remarcabilă şi prin întindere (cuprinde 19 titluri), şi prin varietatea tematică. Compusă după modelul «Dialogurilor» lui Platon, lu­crarea «Divanul sau galceava înţeleptu­lui cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul » (Iaşi, 1698) este considerată a fi primul eseu al literaturii româneşti.

          O altă lucrare cu mari calităţi literare este «Istoria ieroglifică» (Constantino­pol, 1705), scriere amplă, în 12 părţi, concepută ca o epopee eroi-comică. Folosind alegoria (personajele sant ani­male), Cantemir realizează un sugestiv tablou al vremii sale, al problemelor ei. Autorul manifestă adancă înţelegere şi compasiune faţă de starea ţăranilor şi neagă autoritatea bazata pe puterea armelor, spunand că «unde pravila în silă şi în tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate se sprijină, acolo nici o ascul­tare a supuşilor trebuitoare nu este». Satirizează cu vervă şi haz pe unii dom­nitori şi boieri contemporani, aşa cum au fost Mihai Racoviţă, Ruseteştii, Mihail Cantacuzino, Ilie Tifescu şi alţii.

           Ales membru al Academiei din Berlin, Dimitrie Cantemir a scris, la cererea acesteia, în anul 1716: «Descriptio Moldaviae» «Descrierea Moldovei»). Lucrarea conţine interesante date geo­grafice (este însoţită de prima hartă a Moldovei), ştiri despre structura poli­tică a ţării, despre portul şi limba ro­mânilor. Folosind numeroase exemple, competent comentate, marele învăţat român demonstrează originea latină a limbii noastre. Parcurgandu-i filele, cititorul găseşte consemnări despre stră­vechi datini (cum sânt cele de nuntă, de înmormantare), află legende frumoa­se (ca aceea a Ceahlăului), descrieri de ceremonii şi jocuri (descantece, călu­şarii etc.). Deseori în paginile cărţii este deplansă situaţia Moldovei aflată sub dominaţia otomană: «Turcii îşi bat joc de pielea bieţilor moldoveni - scria Cantemir. Banii şi produsele sânt stoarse de la bieţii supuşi, pentru a sătura lăco­mia fără saţ a Porţii otomane». La sta­rea grea a ţării, socoteşte pe drept auto­rul, au contribuit şi mulţi din marii boieri: «între boierii de treapta cea mai de sus, vei vedea deseori oameni trufaşi, dispreţuitori, lipsiţi nu numai de price­pere în carmuirea ţării... la care nu vei afla nimic de lăudat afară doar cand fi­rea... a dăruit vreunuia vreo calitate». Paralel cu «Descrierea Moldovei», Di­mitrie Cantemir a scris o altă impor­tantă lucrare ştiinţifică, cu larg răsunet în Europa veacurilor XVIII-XIX: «Incrementa atque decrementa aulae othomanicae» («Creşterea şi descreşterea curţii otomane»). Repede cunoscută prin numeroase traduceri, lucrarea a rămas multă vreme una din principale­le Istorii ale Imperiului Otoman (Voltaire afirma «Am învăţat din ea multe lucruri»; Lordul Byron s-a inspirat din scrierea lui Cantemir, atunci cand a scris Don Juan; Victor Hugo a citat-o în prefaţa la ciclul «Orientalelor»).

           Redactat în limba română, «Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor» este ultima scriere a lui Dimitrie Cantemir. Subliniind ideea unităţii şi continui­tăţii poporului român, Hronicul tra­tează istoria tuturor românilor nu izo­lat - şi aceasta este un alt mare merit al lucrării - si în contextul istoriei europene, în interdependenţa relaţii­lor cu popoarele şi statele din jur. Pentru Cantemir era neîndoielnică ori­ginea latină a poporului nostru, con­tinuitatea lui în spaţiul carpato-dunărean. Rămaşi după retragerea aureliană pe pămanturile lor, strămoşii noştri - scrie Cantemir - au căutat să treacă teferi prin tulburele mileniu al migraţiilor: «Romanii din Dachia de agiutoriul împărătesc părăsiţi şi neapăraţi rămaind, le va fi căutat într-un chip a-şi tocmi lucrurile cu varvarii... şi cu alţi vecini de pen pregiur a să chivernisi». Din păcate, autorul nu a terminat această lucrare, Hronicul oprindu-se la veaciil al XlII-lea cand - considera Cantemir - s-au constituit statele Moldovei şi Ţării Româneşti. Personalitate multilaterală, Dimitrie Cantemir a fost şi un remarcabil mu­zician. Era neântrecut la cântul din nay (fluier cu şapte găuri) şi tambură (instrument asemănător cobzei). A fost unul din cei mai prestigioşi compozi­tori de muzică veche orientală (pană în prezent au fost descoperite 35 com­poziţii care, datorită frumuseţii lor suave, gingaşe, se cantă şi astăzi). A fost primul care a imaginat un sistem de notaţie a muzicii turce, bazat pe fo­losirea literelor arabe.

            La Moscova, în august 1723, viaţa lui Dimitrie Cantemir s-a întrerupt pe neaşteptate. Racla cu osemintele ma­relui cărturar se află acum la Iaşi, la Trei Ierarhi Pe lespedea de marmură ce o acoperă, istoricul Nicolae Iorga a pus să se scrie: «Aici, întors din lungă şi grea pribegie, înfruntată pentru liberta­tea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cante­mir, domn al Moldovei».

Sursa foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir