Esenta culturala a Botosaniului

       La Botoşani prima reprezentaţie în limba strămoşească a avut loc în 1838, când directorul Şcolii Domneşti, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali a început o serie de reprezentaţii. La 27 noiembrie 1838 se juca în al patrulea abonament „Uniforma lui Velincton” comedie într-un act de Otto von Kotzetbue. Afişul a fost scris de mână şi în el se anunţă că „priveliştea” se va sfârşi într-o pantomimă în două acte „Troa Diup” şi începutul va fi punct la  16 jumătate ciasuri evropeneşti. În aceeaşi iarnă trupa lui Nicolini a mai jucat piesa „Ştefan cel Mare” de Gh. Asachi şi „Plumper” sau „Amestecătorul în toate” de I.F. Junger. Sala de spectacole era la Şcoala Domnească, unde încăpeau 40 de scaune. După zece ani, în iarna 1848-1849 mai mulţi boieri şi cucoane din Botoşani au jucat teatru pentru scopuri filantropice, adunându-se suma de 1045 lei în folosul săracilor. În stagiunea 1857-1858, s-a înfiinţat o trupă teatrală moldovenească în Botoşani, sub direcţia lui Costachi Bălăceanu şi a pitarului Costachi Vasiliu. La 10 mai 1858, 70 de boieri şi negustori adresează Ministerului de Interne o petiţie prin care cereau „înfiinţarea şi statornicirea unui teatru la Botoşani”.

       Prin 1860 se construieşte prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul Petrache Cristea”, Botoşanii fiind astfel printre primele oraşe din ţară care aveau o sală de reprezentaţii teatrale după modelul celor din Occident, cu scenă, doua rânduri de loji, parter, orchestră şi celelalte accesorii. Sala văruită în alb, era jumătate de elipsă, cu despărţiturile de la loji din scândură vopsite cu alb, fără capitonaj şi fără scaune, pe care publicul şi le aducea de acasă în seara reprezentaţiei. În mijlocul plafonului atârna un candelabru uriaş, în care erau înfipte vreo două sute de lumânări de parafină, ce trebuia coborât până jos pentru a putea fi aprinse lumânările. Stalurile - un fel de laviţe cu spătar erau rezervate numai bărbaţilor. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsă de respect să apară la teatru în stal. Trei lovituri de butuc în duşumeaua scenei anunţau publicul că reprezentaţia va avea să înceapă. Într-o astfel de sală, trupele de teatru străine care treceau prin punctul de frontieră Burdujeni spre Bucureşti şi de acolo spre Constantinopol, se abăteau de cele mai multe ori pentru una sau mai multe reprezentaţii şi la Botoşani, oraş cu un public iubitor de teatru şi mai presus de toate cu o generaţie tânără entuziastă. În fiecare toamnă Botoşanii vedea sosind câte o trupă de actori pentru stagiunea de iarnă! Trupele Pascaly, Alexandrescu, Poenaru, Popescu, etc. În 1864, angajat ca sufleur al trupei Vlădicescu-Tardini, era marele nostru botoşănean poetul Mihai Eminescu. El era angajat şi ca scriitor de roluri. Pe scena acestui teatru au apărut şi actori străini: Adelina Patti -, spre exemplu,  celebra stea de la Opera din Paris în 1865.

         Alături de traduceri din germană sau franceză, erau pe atunci în mare „favoare” primele lucrări dramatice din literatura română. Iată ce scrie Veronica Micle despre piesa „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, prezentată de Naţionalul bucureştean în 1885 cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara: „… în Botoşani entuziasmul şi ovaţiile n-au lipsit”.

        După 1885, din cauza deteriorării clădirii, spectacolele trupelor ce veneau de Botoşani se dădeau în „Sala meseriaşilor”. Aici în 1900 însoţită de trupa : „Burgtheater” din Viena, a dat două reprezentanţii cu piesele „Hedda Gabler” şi „Strigoii” de Ibsen, marea tragediană Agatha Bârsescu. În 1901 ia fiinţă o nouă sală, „Teatrul Popovici” după numele proprietarului. Aici au jucat Aglae Pruteanu în „Nora” de Ibsen şi „Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul, Ermette Novelli în „Moartea civilă”, Constantin Tănase în opereta „Husarii la manevră”.

        Dar necesitatea unui teatru pe măsura oraşului care la început de secol era al patrulea ca număr al locuitorilor după Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, a preocupat mereu pe edilii oraşului. În ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acţiuni-Teatrul Eminescu” având 75 de acţionari şi un capital de 400000 lei. La 23 septembrie acelaşi an, s-a pus piatra fundamentală a construcţiei acestui „templu al artei”, care a fost terminată doi ani mai târziu. Clădirea, după planul arhitectului Grigore Cerchez, în stilul eclectismului de şcoală franceză, se compară prin proporţii şi bogăţie a ornamentaţiei cu Teatrul Naţional din Iaşi. A fost inaugurată oficial în seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastră” a Naţionalului bucureştean. De asemenea elevii liceelor din localitate au prezentat un program artistic: coruri, cântece, dansuri populare şi un tablou alegoric pe tema „Sărmanul Dionis”. Pe scena acestui teatru au apărut figuri de seamă ale vieţii artistice şi culturale româneşti. Aici a răsunat ultima oară în oraşul său natal, cu ocazia „Congresului Ligii Culturale” vocea marelui savant Nicolae Iorga, care a ţinut o conferinţă despre „Cum trebuie înţeles Eminescu” în care l-a cam combătut pe Călinescu.

        La 8 aprilie 1944, frumoasa clădire a Teatrului „Eminescu” este parţial distrusă de un bombardament, după care este radical transformată între 1956-1958, când se reconstruieşte, astfel încât vechea compoziţie nu mai poate fi identificată.

          În septembrie 1958, se inaugurează noul Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistică se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga în regia lui Paul Sireteanu şi scenografia lui Constantin Piliuţă. De atunci Teatrul „Mihai Eminescu” a atras atenţia şi consideraţia întregii mişcări teatrale româneşti, aici prezentându-se în premieră absolută operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sorbul, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, etc. Aici a văzut lumina rampei opera dramatică a „Luceafărului”, patronul teatrului şi al întregii spiritualităţi româneşti.

sursa foto:http://www.botosani.insse.ro/phpfiles/1271323283_5_1961092840.jpg